Se afișează postările cu eticheta plastic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta plastic. Afișați toate postările

joi, 29 septembrie 2011

Hilde cea putrezită şi împuţită

I-am zis Hilde pentru că o primisem în dar de la o nemţoaică, dimpreună cu o ciocolată maaare, mare de tot, cum nu mai văzusem eu niciodată în viaţa mea de câţiva ani. După ce dulcele s-a isprăvit, atenţia mi s-a îndreptat asupra păpuşii cu corp de pânză umplut cu vată, cu cap, mâini şi picioare de plastic. Purta o rochie movulie cu buline albe şi era foarte drăgălaşă. Dar asta n-a contat prea mult pentru mine. Textila a zburat rapid de pe ea, pentru că eram în acea fază a copilăriei când, întrebată ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspundeam trâmbiţat: "Doctoriiiţă!" Prin urmare, mă pregăteam cu destoinicie pentru viitoarea profesie. Aveam truse de jucărie cu stetoscop şi tot tacâmul, ba chiar şi nişte seringi adevărate, rămase de la virozele familiei. Trunchiul moale, absorbant al lui Hilde mi s-a părut numai bun ca să înfig ustensila şi să pompez cu nădejde în biaţa păpuşă litri, litri de apă.
Nu s-a vindecat doar cu injecţii. Într-o zi am rămas fără ace de seringă, aşa că, dintr-o pornire sadică, am înfipt în ea un ac de cusut. Care s-a dus cu totul înăuntru şi s-a pierdut în vată, aşa încât Hilde a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă, ca nu cumva copilu', jucându-se cu ea, să se înţepe. A fost resuscitată şi cusută pe abdomen cu aţă galbenă, ca după autopsie, ca să nu-şi verse măruntaiele bumbăcoase.
Pe urmă n-a mai fost bună de joacă. Oricum se împuţise de la atâta apă. Eu n-am ajuns doctoriţă - mă chinui să devin o amărâtă de gazetăreasă - iar Hilde a putrezit.

Anca-Maria Pănoiu

The doll was called Hilde because it had been a gift from a German woman, together with a big, big bar of chocolate. It had a plastic face, plastic arms and legs, but a cotton tummy. It was very pretty in its purple-and-white dress, but this did not impress Anca-Maria much. At that age she wanted to become a doctor, therefore she found it sensible to practice the future profession from an early age. Hilde's soft tummy seemed the perfect place for injections, so it was there where unmeasurable quantities of water ended up. But even more awful things were to come for Hilde. Once, Anca-Maria used a sewing needle for the injections, which soon got caught into the doll's stomach, so it needed to be operated on, in order to avoid the child getting injured. After that it was sewed with yellow thread all over her tummy, like dead people. The child lost her interest in it. Anyway, she stunk awfully. Anca-Maria is not a doctor - she's now struggling to turn into a poor journalist - and Hilde got rotten.

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.
Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".
Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.
Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.
Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.