Scoala in Popesti-Leordeni. Amintiri

Am amintiri foarte frumoase legate de anii de şcoală. Până în clasa a-VIII-a, în vara lui 1989, am frecventat şcoala cu clasele I-X nr.101 din comuna Popeşti-Leordeni, Sectorul Agricol Ilfov, actualmente oraşul Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, şcoală care se afla la cinci minute de mers pe jos de casa noastră.

Îmi amintesc că în prima zi de şcoală, 15 septembrie 1981, am primit abecedar nou şi o crizantemă mare mov, pe care am dăruit-o mamei care în acea zi împlinea 27 de ani. De fapt i-am dăruit doar corola florii, între timp coada se rupsese. Tot în prima zi am aşteptat să vină mama să mă ia de la şcoală pentru că nu cunoşteam drumul înapoi !

În anii următori festivitatea de deschidere a anului şcolar a fost urmată de două săptămâni până la o lună de practică agricolă. La fel se întâmpla înainte de finalul anului şcolar în iunie. Eram urcaţi în nişte camioane şi duşi la fermele din jurul comunei unde, în funcţie de anotimp, depănuşam porumb, culegeam roşii, mazăre, fasole verde, cireşe sau piersici, adunam spice de grâu rămase pe tarla în urma secerişului. Nu ne plăcea să mergem la câmp dar călătoria cu camionul semăna cu o excursie  şi adesea pe drum cântam.

Manualele şcolare erau puţine şi se transmiteau de la un an la altul. Manuale noi primeau doar premianţii clasei. În septembrie îmi plăcea să mă duc cu mama să cumpărăm rechizite. Pentru asta veneam în Bucureşti. Coperţile caietelor şi cărţilor le confecţionam din hârtie albastră. Mama m-a învăţat cum se face şi folosesc aceeaşi tehnică şi azi, atunci când nu vreau ca în metrou cei din jur să vadă ce citesc. 

şcoala avea un cor în care am cântat începând din clasa a-V-a. Era format numai din fete, vreo 80 la număr, pentru că băieţii aveau vocea în schimbare, spunea profesoara de muzică care conducea corul. Mergeam cu corul la Cântarea României, faza pe judeţ unde ne clasam mereu pe locul 3. Cântam prelucrări de folclor, piese corale foarte dificile pe trei voci, pentru că doamnei de muzică nu-i plăceau cântele patriotice; atunci nu înţelegeam de ce. La ore doamna ne punea la pick-up discuri cu arii din opere. Ascultam vrăjiţi. La Ateneu şi la Sala Radio am mers abia după terminarea facultăţii în 1998.

Puţinii bani de buzunar pe care-i primeam de la părinţi îi păstram ca să-mi cumpăr cărţi. În Popeşti exista o librărie în centru, într-o baracă mare din placaje. Cărţile erau aşezate pe jos, în stive, în pachete nedesfăcute, pentru că nu existau destule rafturi. Îmi amintesc de seria Biblioteca pentru toţi şi de cărţile lui Jules Verne, pe care obişnuiam să le citesc cu voce tare fraţilor mei mai mici. Favorita noastră era Copii Căpitanului Grant, pe care le-am citit-o de vreo patru ori şi am reluat nenumărate pasaje, mai ales cele în care apărea savantul Paganel.

Periodic la şcoala noastră soseau inspecţii. La una dintre ele, la ora de limba şi literatura română, am recitat o parte din Scrisoarea a III-a de Eminescu, iar tema primită a fost un desen care să ilustreze poezia Limba noastră. Eu am desenat o cobză pe un ştergar ţărănesc pentru care am primit felicitări de la inspectori. Cred că am făcut un comentariu legat de muzica interioară a limbii, prea elevat pentru un  copil de clasa a VI-a, probabil învăţat de undeva.

În Popeşti exista un cămin cultural în care funcţiona un cinematograf de provincie cu sunetul spart. Duminica, copii de pe strada mea (Zorilor) şi de pe cea învecinată (Porumbacu) ocupam un rând întreg. Am vizionat acolo multe filme. Preferatele noastre erau cele cu Luis de Funes din seria Jandarmul. Am văzut şi filme româneşti la modă în anii 80, filmele cu haiduci şi cele din seria Brigada Diverse. Înainte de a intra la film, parcă biletul costa 3 lei, ne cumpăram îngheţată la cornet de la cofetăria care se afla în centru, pe un colţ. A fost demolată în 1989, acum pe locul ei este o parcare. Dacă nu se întâmpla Decembrie 1989 poate că toată comuna ar fi fost distrusă. Printre victimele demolării se numără o livadă de cireşi care se afla la intrarea în oraş.

Tot la căminul cultural se oraganizau serbări şi concerte. La una dintre acestea am cântat cu corul şcolii şi am recitat o poezie, care începea aşa: „Cu lacrimi ţi-aş scrie/ Iubita mea ţară/ Un cântec făcut/ Dintr-un lut absolut”. Cred că era o poezie din manual. Era prima oară când vorbeam la microfon aşa că după „Cu lacrimi” m-am oprit speriată de propria mea voce pe care o auzeam în difuzoare. Sala era plină şi toţi se uitau la mine. Eu am căutat-o în public pe doamna de română, am văzut că zâmbea aşa că am continuat. Mă temeam că se va supăra pentru ezitarea mea, dar n-a fost aşa. O iubeam foarte mult. 

Doamna de română a fost şi prima mea dezamăgire. Participasem la olimpiada de limba română pe judeţ şi obţinusem nota 9, cu care mă calificam pentru faza următoare. Primisem cea mai mare notă şi eram singura care mergea mai departe pentru originalitatea lucrării, pentru că scrisesem o poezie. Doamna de română m-a chemat în biroul său şi mi-a spus că nu este bine să ne prezentăm la concurs pentru că nivelul este foarte ridicat şi că este mai bine să nu ne ducem. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile.

Am făcut parte şi din echipa care a mers la concursul Sanitarii pricepuţi. Îmi amintesc de un concurs care s-a ţinut pe platourile cinematografice de la Buftea. Era prima oară când călătoream cu trenul fără părinţi. Parcă acolo am primit tot locul 3. Diploma a fost afişată pe culoarul şcolii. Tot pe culoarul şcolii se organiza periodic o expoziţie cu desenele elevilor. Eram foarte mândră ori de câte ori unul dintre desenele mele era expus. În pauze ne uitam la lucrări şi le comentam între noi. În colţul din dreapta jos, pe o etichetă, apărea numele autorului şi clasa.

În vara lui 1989 am susţinut examenul de treaptă la Liceul Economic nr.3 din Bucureşti şi am lăsat în urmă şcoala 101. Nu înţelegeam atunci că las în urmă mai mult decât o şcoală, că las în urmă copilăria. Am revenit mai târziu, când aveam deja 18 ani şi mă pregăteam să merg la universitate, şi-mi aduc aminte că şcoala mi s-a părut mică, mică, tristă şi dărăpănată, cu pereţii scorojiţi şi vopseaua veche. Deşi este foarte aproape de casa părinţilor mei, n-am mai fost pe acolo de foarte mulţi ani. şi şcoala şi copilăria mea au rămas în urmă.

Mariana Radu

Remembering the first days in school in a village (now a small city) close to Bucharest, in the '80s. The first day, and not only: how the books were at the time, how the final day in school was, how the teaching was, what was going on in the school (drawing exhibitions, going to work the fields, contest between schools...).

When, returning after I was 18 already, the same school seemd small, old, unattended... I never got back, so my childhood remained back in time.