Scoala in Popesti-Leordeni. Amintiri

Am amintiri foarte frumoase legate de anii de şcoală. Până în clasa a-VIII-a, în vara lui 1989, am frecventat şcoala cu clasele I-X nr.101 din comuna Popeşti-Leordeni, Sectorul Agricol Ilfov, actualmente oraşul Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, şcoală care se afla la cinci minute de mers pe jos de casa noastră.

Îmi amintesc că în prima zi de şcoală, 15 septembrie 1981, am primit abecedar nou şi o crizantemă mare mov, pe care am dăruit-o mamei care în acea zi împlinea 27 de ani. De fapt i-am dăruit doar corola florii, între timp coada se rupsese. Tot în prima zi am aşteptat să vină mama să mă ia de la şcoală pentru că nu cunoşteam drumul înapoi !

În anii următori festivitatea de deschidere a anului şcolar a fost urmată de două săptămâni până la o lună de practică agricolă. La fel se întâmpla înainte de finalul anului şcolar în iunie. Eram urcaţi în nişte camioane şi duşi la fermele din jurul comunei unde, în funcţie de anotimp, depănuşam porumb, culegeam roşii, mazăre, fasole verde, cireşe sau piersici, adunam spice de grâu rămase pe tarla în urma secerişului. Nu ne plăcea să mergem la câmp dar călătoria cu camionul semăna cu o excursie  şi adesea pe drum cântam.

Manualele şcolare erau puţine şi se transmiteau de la un an la altul. Manuale noi primeau doar premianţii clasei. În septembrie îmi plăcea să mă duc cu mama să cumpărăm rechizite. Pentru asta veneam în Bucureşti. Coperţile caietelor şi cărţilor le confecţionam din hârtie albastră. Mama m-a învăţat cum se face şi folosesc aceeaşi tehnică şi azi, atunci când nu vreau ca în metrou cei din jur să vadă ce citesc. 

şcoala avea un cor în care am cântat începând din clasa a-V-a. Era format numai din fete, vreo 80 la număr, pentru că băieţii aveau vocea în schimbare, spunea profesoara de muzică care conducea corul. Mergeam cu corul la Cântarea României, faza pe judeţ unde ne clasam mereu pe locul 3. Cântam prelucrări de folclor, piese corale foarte dificile pe trei voci, pentru că doamnei de muzică nu-i plăceau cântele patriotice; atunci nu înţelegeam de ce. La ore doamna ne punea la pick-up discuri cu arii din opere. Ascultam vrăjiţi. La Ateneu şi la Sala Radio am mers abia după terminarea facultăţii în 1998.

Puţinii bani de buzunar pe care-i primeam de la părinţi îi păstram ca să-mi cumpăr cărţi. În Popeşti exista o librărie în centru, într-o baracă mare din placaje. Cărţile erau aşezate pe jos, în stive, în pachete nedesfăcute, pentru că nu existau destule rafturi. Îmi amintesc de seria Biblioteca pentru toţi şi de cărţile lui Jules Verne, pe care obişnuiam să le citesc cu voce tare fraţilor mei mai mici. Favorita noastră era Copii Căpitanului Grant, pe care le-am citit-o de vreo patru ori şi am reluat nenumărate pasaje, mai ales cele în care apărea savantul Paganel.

Periodic la şcoala noastră soseau inspecţii. La una dintre ele, la ora de limba şi literatura română, am recitat o parte din Scrisoarea a III-a de Eminescu, iar tema primită a fost un desen care să ilustreze poezia Limba noastră. Eu am desenat o cobză pe un ştergar ţărănesc pentru care am primit felicitări de la inspectori. Cred că am făcut un comentariu legat de muzica interioară a limbii, prea elevat pentru un  copil de clasa a VI-a, probabil învăţat de undeva.

În Popeşti exista un cămin cultural în care funcţiona un cinematograf de provincie cu sunetul spart. Duminica, copii de pe strada mea (Zorilor) şi de pe cea învecinată (Porumbacu) ocupam un rând întreg. Am vizionat acolo multe filme. Preferatele noastre erau cele cu Luis de Funes din seria Jandarmul. Am văzut şi filme româneşti la modă în anii 80, filmele cu haiduci şi cele din seria Brigada Diverse. Înainte de a intra la film, parcă biletul costa 3 lei, ne cumpăram îngheţată la cornet de la cofetăria care se afla în centru, pe un colţ. A fost demolată în 1989, acum pe locul ei este o parcare. Dacă nu se întâmpla Decembrie 1989 poate că toată comuna ar fi fost distrusă. Printre victimele demolării se numără o livadă de cireşi care se afla la intrarea în oraş.

Tot la căminul cultural se oraganizau serbări şi concerte. La una dintre acestea am cântat cu corul şcolii şi am recitat o poezie, care începea aşa: „Cu lacrimi ţi-aş scrie/ Iubita mea ţară/ Un cântec făcut/ Dintr-un lut absolut”. Cred că era o poezie din manual. Era prima oară când vorbeam la microfon aşa că după „Cu lacrimi” m-am oprit speriată de propria mea voce pe care o auzeam în difuzoare. Sala era plină şi toţi se uitau la mine. Eu am căutat-o în public pe doamna de română, am văzut că zâmbea aşa că am continuat. Mă temeam că se va supăra pentru ezitarea mea, dar n-a fost aşa. O iubeam foarte mult. 

Doamna de română a fost şi prima mea dezamăgire. Participasem la olimpiada de limba română pe judeţ şi obţinusem nota 9, cu care mă calificam pentru faza următoare. Primisem cea mai mare notă şi eram singura care mergea mai departe pentru originalitatea lucrării, pentru că scrisesem o poezie. Doamna de română m-a chemat în biroul său şi mi-a spus că nu este bine să ne prezentăm la concurs pentru că nivelul este foarte ridicat şi că este mai bine să nu ne ducem. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile.

Am făcut parte şi din echipa care a mers la concursul Sanitarii pricepuţi. Îmi amintesc de un concurs care s-a ţinut pe platourile cinematografice de la Buftea. Era prima oară când călătoream cu trenul fără părinţi. Parcă acolo am primit tot locul 3. Diploma a fost afişată pe culoarul şcolii. Tot pe culoarul şcolii se organiza periodic o expoziţie cu desenele elevilor. Eram foarte mândră ori de câte ori unul dintre desenele mele era expus. În pauze ne uitam la lucrări şi le comentam între noi. În colţul din dreapta jos, pe o etichetă, apărea numele autorului şi clasa.

În vara lui 1989 am susţinut examenul de treaptă la Liceul Economic nr.3 din Bucureşti şi am lăsat în urmă şcoala 101. Nu înţelegeam atunci că las în urmă mai mult decât o şcoală, că las în urmă copilăria. Am revenit mai târziu, când aveam deja 18 ani şi mă pregăteam să merg la universitate, şi-mi aduc aminte că şcoala mi s-a părut mică, mică, tristă şi dărăpănată, cu pereţii scorojiţi şi vopseaua veche. Deşi este foarte aproape de casa părinţilor mei, n-am mai fost pe acolo de foarte mulţi ani. şi şcoala şi copilăria mea au rămas în urmă.

Mariana Radu

Remembering the first days in school in a village (now a small city) close to Bucharest, in the '80s. The first day, and not only: how the books were at the time, how the final day in school was, how the teaching was, what was going on in the school (drawing exhibitions, going to work the fields, contest between schools...).

When, returning after I was 18 already, the same school seemd small, old, unattended... I never got back, so my childhood remained back in time.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.

Hai-hui prin Londra. O privire copilaroasa II

A doua zi. 

S-au trezit de cu bună dimineaţă. Au pus niţel copilăria la cale, deasupra cafelelor cu lapte, apoi s-au suit într-unul dintre autobuzele roşii, cu două etaje. De sus, Londra se vedea  ca la cinematograf, iar crengile copacilor care mărgineau strada îngustă păreau să intre prin geamul din faţă. Autobuzul, care era probabil una dintre cutiile de bomboane din vitrine, scăpată din magazin şi însufleţită peste noapte, i-a dus la destinaţie: o casă veche, mare şi albă. Cândva, fusese a unui rege. Acum era sediul Institutului Cultural Român din Londra. Tovarăşii de joacă şi copilăreală îi aşteptau. Zâmbitori, binevoitori, prietenoşi. Au stat de vorbă vreme îndelungată – şi parcă limba română e mai bună la gust atunci când de pe străzi culegi numai frânturi de cuvinte străine! Apoi s-au pus pe despachetat.

N-ai zice, dar copilăria e tare grea. Abia a încăput în cele două cufere mari de lemn şi în câteva geamantane vechi, din cele cu cataramă, care se cară şi nu se târăsc pe rotile. Şi încă înghesuită! Învelită în hârtii moi şi în pungi cu pernuţe de aer, dintr-acelea de să le tot spargi şi să nu te saturi – căci amintirile, fărâmele de trecut, poveştile şi mărturiile sunt fragile şi trebuie păstrate cu grijă. E de-ajuns să le zdruncini niţel, fie şi din greşeală – şi paf! – s-au făcut fărâme. Sau abur, sau fum, sau nisip care îţi scapă printre degete neîncotro şi nu ştii de unde să-l mai aduni. De-aia copilăria trebuie ocrotită – de prea multe atingeri care o tocesc, de zdruncinături şi, mai ales, de timpul care trece şi apasă. Fie şi în pungi de plastic. Bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă, copilăria a fost scoasă, dezvelită şi aşezată cu grijă. Deocamdată, într-un depozit. Pentru că spaţiul care avea să o găzduiască pentru o lună, preschimbându-se într-un tărâm de pâslă şi acadea, era destinat în acea seară oamenilor mari... Bucăţi de copilărie uitate prin unghere nu ar fi dat bine. Aşa că cei trei, sfârşind cu despachetatul, au plecat la plimbare, urmând să se întoarcă în ziua următoare.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Prima zi plină în Londra a fost destinată tatonărilor, pregătirilor pentru expoziţie. Cei trei s-au deplasat la sediul Institutului Cultural Român, ICR, partener în cadrul proiectului. Acolo au făcut cunoştință cu personalul Institutului, extrem de afabil, și au purtat lungi discuţii cu directorul. Cum în seara aceea sala Brâncuşi era rezervată unui alt eveniment al instituţiei, construirea propriu-zisă a expoziţiei a fost amânată pentu ziua următoare, curatorii şi voluntara rezumându-se la despachetat. În puținele ore rămase, cei trei s-au bucurat de privelişti fugitive şi cam înnorate ale capitalei britanice. 

Anca Maria Pănoiu

The second day of the expedition for the itinerant exhibition in the first location, London, was occupied with unpacking the childhood sent through the post. The next day was destined to prepare and set place of the exhibition.

 

Hai-hui prin Londra. O privire copilăroasă

Prima zi


Am să vă spun o poveste. Una despre trei copii mari care au luat pruncia în spinare şi au pornit cu ea peste mări şi ţări, ca să le-o amintească şi celor de departe... Să purcedem, dar.

          
 Întâi şi întâi, cei trei au demontat copilăria bucăţică cu bucăţică şi au aşezat-o, cu grijă, în cutii. Da, da, în cutii – căci acolo se păstrează amintirile. Și visele, şi dorinţele, până când se coc şi sunt gata să zboare. În cutii de lemn mari, greoaie, mirosind iute a nuc, a vechi şi puţin prăfuite de atâta nostalgie şi aducere-aminte... Pe urmă au încredinţat cutiile cu povara copilăroasă păsărilor şi câtorva licurici, ca să le ducă departe... Apoi au pornit şi ei pe urmele lor. Au zburat pe aripile unui vultur de fier tot spre apus. Au plutit printre nori – nişte vălătuci de vată din zahăr în bâlciul lui Dumnezeu (unde Soarele este o ENORMĂ acadea cu miere!!!). Cerul arăta precum faianța din bucătărie atunci când ne-apucăm să facem torturi pe furiş: împroşcat cu mormane de frişcă.

            
Au zburat mult, mult, până într-o ţară îndepărtată care se găseşte la întretăierea unor mări învolburate şi-a unor aprige vântoase. De fapt este o insulă mare, mare. Aici, oamenii sunt roşcovani şi au pistrui, vorbesc engleză şi se plimbă toată ziua cu nişte autobuze roşii. Tot roşii sunt şi nişte cutii mari cât un stat de om, care se găsesc din loc în loc pe stradă – seamănă cu nişte puşculițe şi scrie pe ele „TELEPHONE”. Iar străzile sunt înguste, mărginite de clădiri înalte, înzorzonate cu piatră dăltuită în fel şi chip. Mai peste tot sunt vitrine sclipitoare, colorate şi felurite ca nişte cutii străvezii cu zaharicale. Străzile sunt pline de oameni care mişună grăbiţi încoace şi încolo – sunt atât de mulţi, încât atunci când nu mai încap, coboară prin nişte găuri şi merg pe sub pământ, unde au o grămadă de trenuri lungi şi zgomotoase, care vâjâie tot timpul prin tunele întunecate şi întortocheate. Pe deasupra lor sunt turnuri, castele şi o sumedenie de poduri peste o gârlă mare, şerpuitoare, pe care plutesc bărci din care nişte oameni mici îţi fac cu mâna. E plin de pomi, de flori, de iarbă şi chiar de veveriţe gri, cu cozi stufoase, încât pe alocuri, oraşul ăsta mare arată ca o grădină. O grădină în care oamenii se plimbă, aleargă, merg cu bicicleta, stau pe iarbă, râd şi vorbesc. Oameni de toate culorile – albi, roşcaţi, bruni şi gălbui, cu ochi rotunzi sau atât de alungiţi, încât te miri cum de văd pe unde să meargă prin asemenea crăpături. Oameni feluriţi, de la care ţi-e dat să auzi toate limbile pământului...

           
Când s-au văzut coborâţi dintre nori, cei trei copii mari au pornit în căutarea hotelului. Au rătăcit puţin pe străzile întortocheate, albe, cu lespezi de piatră pe jos, maşini negre și muşcate la ferestre... Însă puţin câte puţin, ajutaţi de nişte desene mari, împăturite, care se cheamă hărţi, au ajuns acolo unde erau aşteptaţi. Seara se aşternea încet peste străzile răcoroase, puţin plouate şi peste parcul de aproape. Acadeaua de miere pâlpâia din ce în ce mai slab, iar Moş Ene dădea târcoale. I-au dat ascultare, căci urmau două zile grele de muncă.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Lila Passima şi Cosmin Manolache, curatori ai Muzeului Național al Ţăranului Român, însoţiţi de voluntara Anca-Maria Pănoiu, s-au deplasat la Londra, la sediul ICR, pentru a monta expoziția itinerantă din cadrul proiectului european „Copilăria. Rămăşiţe și patrimoniu” în primul dintre cele şapte oraşe europene incluse în program. După trei ore de zbor în condiții normale, cu uşoare turbulențe datorate condițiilor meteorologice, cu aterizat în capitala britanică pe aeroportul Heathrow şi s-au îndreptat spre hotel, unde s-au bucurat de o binemeritată odihnă, menită să le încarce bateriile înainte de două zile de muncă.

Anca Maria Pănoiu

The first day of the journey to London, for the first itinerant exhibition: Childhood. Remains and Heritage. A tale told as if seen through the eyes of a child, with the adventures of the flight and how the three grown-up children went to the exhibition place the first day.