Toboganul şi copilăria galbenă

La un moment dat am început să-mi întreb prietenii dacă şi pentru ei este la fel. Mi se părea mult prea ciudat cum toate amintirile mele de când eram mică erau pur şi simplu inudate în lumină. La mine, în fiecare fragment de memorie e o lumină caldă, fără să sufoce, plină şi uşoară în acelaşi timp, care vine din toate părţile şi învăluie toate obiectele pe care privirea acelor vremuri îşi aşează lentila. E ca şi când cineva ar fi pus o folie incandescentă în faţa ochilor mei de copil, în aşa fel încât totul să capete contururi galben-aurii intense.

Prima dată când mi-am dat seama că am avut o copilărie galbenă a fost acum câţiva ani când încercam, cu ochii pe tavan, să recuperez şi să peticesc o imagine a parcului meu şi a acelui moment care m-a legat pentru totdeauna de parc, făcându-l al meu.

Parcul din cartier, locul meu de păţanii, prietenii, mici libertăţi. Aşa cum am înţeles mai târziu în viaţă, şi la mine, la fel ca la toată lumea, scara de la care priveam atunci totul mă facea mică-mică, aproape inobservabilă şi gata oricând să mă strecor printre toate obiectele acelea mari, mari de tot- fie oameni, leagăne, ah şi... tobogane. Parcul era locul în care să te poţi pierde. Era imens şi întotdeauna plin de oameni.

De departe, toboganele erau cele mai măreţe fiinţe pe care le văzusem vreodată. Era ceva ameninţător dar şi calm, în acelaşi timp, la ele. Erau cele mai înalte instalaţii de fier din parc. Erau atât de înalte că parcă nici nu puteam să le văd capătul, ajungeau undeva la frunzele copacilor, de trebuia să-mi dau capul pe spate şi ameţeam. Aici nu aveau nici un folos braţele protectoare ale părinţilor. Era pur şi simplu mult prea sus, alunecarea era mult prea rapidă, acolo erai pe cont propriu. Vedeam tot felul de copii suindu-se cu curaj pe scările lor, chiar şi cei mai experimentaţi, ca şi cei care abia se abţineau să nu plângă de frică, dar toţi, toţi, păreau cuceritori când ajungeau în vârf. Se aşezau, îşi luau un moment să tragă aer în piept, apoi îşi dădeau drumul în extaz, dar cu toţii, fără excepţie, o făceau aruncând o ultimă privire în zare, ca şi când ar fi îmbrăţişat tot ceea ce vedeau. Mă gândeam că dacă aş fi avut curajul să  cuceresc şi eu giganticele instalaţii de fier, aş fi fost cea mai fericită.

Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi m-am pomenit suind treptele acelea îngrozitor de mari ale unuia dintre toboganele cele înalte. Cred că tata m-a pierdut din privire atunci, îmi găsisem portiţa. Faptul că nu ştia unde sunt creştea intensitatea momentului. Începusem să mă sui. Nu ştiu prea bine cine făcea asta, îmi vedeam doar mâinile şi picioarele încercând să se caţere între spaţiile acelea atât de mari între trepte. Auzeam o respiraţie întreruptă, dar nu o simţeam ca pe a mea, nu simţeam nimic din corp ca fiind al meu, era ca şi când m-aş fi privit de undeva din dreapta sus pe mine însămi cum urc înfrigurată tot mai sus pe tobogan.

Într-un final am ajuns acolo, în acel loc. Îmi tremurau atât de tare genunchii încât simţeam că o să cad. Şi era atât de mult până jos, că şi acum mă apucă groaza. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi aduc aminte că, în loc să mă aşez pe locul de unde să-mi fi dat apoi drumul să alunec, m-am ridicat în picioare. Eram în picioare, deşi abia mi le simţeam! Mâinile îmi erau libere, nu mă ţineam de nimic. Eram deasupra tuturor, eram parcă desprinsă de pământ. Eram acolo, fără posibilitate de întoarcere. Eram eu cu tot ceea ce puteam privi din jur. Atunci mi-am aruncat privirea în zare, în tot acel vacarm al tuturor acelor locuri de joacă aduse împreună, al zumzetului şi aglomeraţiei, al strigătelor copiilor, părinţilor, bunicilor, al melodiilor venite de la maşinăriile cele noi complicate, al mirosului de floricele şi vată, cu toate culorile acelea ale maşinuţelor şi gărgăriţelor vechi şi ale caruselului. Cu toţi oamenii mişunând undeva jos. Şi parcă s-a făcut linişte. Preţ de o secundă. Nu pot fi sigură că a fost aşa, e foarte posibil să-mi fi imaginat, dar am avut senzaţia că totul amuţise. Atunci am observat prima dată cât erau de frumoase razele, spre apus. Tot parcul, până unde puteam vedea, era inundat în lumină. Copacii dădeau în galben, asfaltul dădea în galben, copiii ceilalţi, toţi. Nu ştiu cât a durat momentul, probabil că în timpul real, a fost puţin.

Nu mai ştiu exact ce-am făcut apoi. E posibil să-mi fi dat drumul, e posibil să mă fi întors pe scări- căci eram cumplit de fricoasă odată ce ajungeam în vârful tuturor lucrurilor pe care mă căţăram şi renunţam. Nu ştiu şi nici nu prea contează. Ştiu doar că nimic nu se compară cu toată lumina aceea, cu tot acel galben ieşind din toţi şi din toate, o lumină pe care o am în fiecare bucată de memorie de când eram mică.

GCV


There was one moment in my childhood that later made me realise that every memory I had from when I was little was simply floaded with light. Everything I rememberd about that time was penciled in yellow and gold, every other child, trees, grown-ups, the entire park I used to play in. My entire childhood was yellow, as I remembered it. That one moment was when I decided for the first time to reach for one height I had always dreamed to conquer: the tallest slide in the park. I had been fascinated with the big scary, but still full of calmness pieces of iron, who were almost reaching the sky in my imagination. Every other child seemed to be part of some mysterious experience while climbing those big steps, reaching the top, taking a glimpse at some wonder for a few seconds, and then sliding down in delight. So, once, I took courage and dared myself to climb it. It was as if my body was not mine, my hands and feet moving without me controlling them, in all that excitement of reaching one more step closer, my knees were shaking, I hardly breathed. Reaching the top, I found myself letting go of anything I could hang on and madly standing up, on my feet. On my bare feet! I'm not sure how long it actually took, maybe in real-time, it was just for a second, but I was awestruck. I was so high, above everything and everyone. It was as if nothing connected me to the ground anymore, as if all links had been cut off. It was something like floating, but I still felt deeply-anchored.Gazing around what was in front of me, I realized how sun-rays wrapped everything in gold and made it shine. There was this vivid, though calm light coming out of everything and everyone. Since then, there hasn't been any other image as powerfull as that. And that's how all my childhood memories come to me.