Rânduieli de demult

M-am născut în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, în anul 1929, septembrie 22, din părinţii Elena şi Gheorghe. Am fost 9 fraţi. În copilăria mea mă jucam cu doi din fraţii mei, ceilalţi fraţi erau căsătoriţi, plecaţi la casele lor. Când se căsătoreşte un băiat, părinţii erau obligaţi să-i facă casă, fetele plecau din casă la bărbatul cu care se căsătoreau şi el avea casa lui de la părinţi sau îşi făceau împreună.

Când eram copil mă jucam în curte cu fraţii, unde mai veneau şi alţi copii ai vecinilor, ieşeam şi în drum şi ne jucam; pe vremea aia nu treceau maşini ca acum.

Îmi făceam păpuşi din cârpe, pe o bugactă de pânză coseam cu acul capul păpuşii, îi făceam gură, ochi, nas şi sprâncene, îi făceam mâini şi picioare, le umpleam cu lână sau cu cânepă şi o făceam ca o păpuşă adevărată. În curte, legat de un pom aveam un leagăn, unde ne dădeam uţa. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne jucam şotron, ne număram şi cine era ultimul trebuia să fugă să ne prindă. Vara ne duceam la gârlă şi ne scăldam în apa curgătoare, apa nu era prea adâncă şi ne jucam mult în apă. Se întâmpla câteodată să prindem şi un peşte mic cu mâna, peştele se numea vârlugă. Altă dată ne duceam în pădure primăvara şi adunam ghiocei, viorele şi brebenei, violete – la noi se numeau tămâioare. Mai în vară ne duceam după fragi, mure şi ciuperci. Mai în toamnă din nou mergeam la pădure şi adunam măceşe şi nişte bobiţe albastru-vânăt. Se numeau porumbe. Culegeam şi ciuperci care se numeau hribe.

Vara prin grâu adunam nişte flori albe, se numeau aglice. Miroseau frumo. Alte flori adunam: albastre şi roy, pe care le mai văd şi în Bucureşti pe la ţigănci.

Când venea iarna era zăpadă mare, ne dădeam cu sania, care se numea scârlete. Era făcut de părinţi din scândură, mergeam la gârlă şi ne dădeam pe gheaţă cu opincile de cauciuc sau de piele, cumpărate din târg.

La 6 ani mă trimitea cu vitele la păscut. 2 boi, 2 vaci cu lapte şi viţei. Mă dădea în grija unui om în vârstă vecin cu noi. La ora prânzului, pe la 12, veneam acasă, mâncam şi mă culcam. La ora 4 după-masă iar plecam cu vitele şi veneam înapoi la 7 seara, când se mulgeau vacile. O parte din lapte îl fierbea, iar restul îl făcea brânză.

La 7 ani am plecat la şcoală, când veneam, mâncam, făceam şi lecţiile pe care mi le dădea doamna. Părinţii mă luau la câmp, adunam buruienile din ceapă, usturoi, pliveam la vie, ţineam la rariţă să nu îngroape plugul porumbul. La 9 ani săpam la porumb cu o sapă mai mică.

Ca mâncare nu se mânca decât duminicile carne. Se tăia o găină şi o raţă. Raţa o făcea friptură şi găina ciorbă cu usturoi şi mămăliguţă, ce se făcea la prânz.

În cursul săptămânii se mâncau cartofi, varză, lobodă, urzici şi ştevie. Asta primăvara. Se completa apoi cu lapte, brânză, unt, ouă.

Iarna se tăia un port şi aveam carne şi untură. Pentru că eram mulţi la masă, porcul se termina în 3 luni. Mai rămânea carnea topită în untură şi o păstra pe când se secera grâul.  Atunci era foarte grea munca la seceratul grâului.

Mama ne făcea în ţest o turtă de mălai, se făcea o mămăligă unde se punea unt, ouă şi tărâţe de grâu, care îi dădea o dulceaţă bună şi îl mâncam cu lapte. Se cocea în ţest.

Pâine se mânca rar. Numai la Paşte şi Crăciun. Rar în cursul anului. Pentru că grâul se vindea toamna, să poată să ne cumpere îmbrăcăminte pentru iarnă. Am uitat că duminica ne făcea gagaş. Asta era prăjitura, din lapte, făină şi ouă. Un fel de cremă.

Astea sunt rânduielile ce mi le-am adus aminte.

16 martie 2012

Florica

When I was young

Three years ago, my grandmother died of cancer. I remember the day my mother called me to say that grandma is sick. It was one of those moments when everything - people, thoughts, feelings - just fade away. Instantly. I loved her very much. Because I stood by her in the hospital and in those days of horror, I can't think of her as the fabulous person she was. I just see the sickness, the pills and that never ending hope that she would overcome sickness. She didn't even knew, until the end, that she was that sick.
Through this project, I'm trying to rediscover those elements - people, objects, actions - that made my childhood fantastic. I want to exorcize the sickness, because it's still there. This is work in progress and it is harder than I though it would be.

Old me vs new me.

My mother and my two uncles.

My grandfather and the statues I used to play with as a child.

Little pleasures of childhood.

My grandma made this amazing black cherries jam and we used to eat it for dessert.

The cheap, but tasty dessert that my father used to make for us.

My grandfather's earth globe.

My grandparent's map of Romania.

My grandparent's wall carpet.

This was the sign that I would soon arrive at my aunt's house. I used to love this cross and when I was a child, there was a nice tree instead of the ugly house.

Grandma's delicious jam cookies.

The telephone my brother and I used when talking with my parents who lived in a different city when we were very little.

My grandfather's hobby.

As a child, I always thought this was a picture of my mother because the woman looked a lot like my mother.

My grandfather, still faithful to his passion - repairing things.

That's my grandma in the middle.

That's all I have left of my grandma.

 Diana Gândilă (proiect fotografic personal)

Infancia la Madrid!

Expoziţia „Childhood. Remains and Heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu“ migrează spre tărâmuri spaniole! După Londra (2-30 iunie 2012 la Institutul Cultural Român din Londra) şi Paris (12-30 septembrie 2012 la Institutul Cultural Român din Paris) a venit rândul Madridului (prin Institutul Cultural Român din Madrid) să desfacă cutiile cu jucării, să descuie sertăraşele, să cotrobăie prin buzunare vechi şi dulăpioare prăfuite, să meşterească legănuşe pentru amintiri şi labirinturi pentru mari şi mici!

Cu alte cuvinte, preţiosul cargo (cutiile cu copilăria itinerantă) poposeşte în cea de-a treia capitală europeană, cea care va găzdui expoziţia Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, un proiect european realizat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Asociaţia Artees (Franţa) şi Muzeul Lębork (Polonia), cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România şi finanţat prin programul Cultura 2007-2013.

Pe parcursul a 4 zile, 2 muzeografi ai MŢR-ului şi un voluntar vor deznoda şi reînnoda fragmente, stări şi timpuri ale copilăriei, creând un univers de simboluri şi trimiteri la nenumăratele semnificaţii, sentimente, obiceiuri, vise şi credinţe din jurul copilăriei de azi, de ieri... dintotdeauna!

Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 8 octombrie, la Círculo de Bellas Artes de Madrid, gazda expoziţiei -ce va dura până în data de 21 octombrie.

Ghidul dumneavoastră pe parcursul întregii călătorii va fi "ursulica", un pufulete galben de vreo 20 de ani, cu origini necunoscute, incubată în valiza unui unchi care se întorcea dintr-o delegaţie din Cehia şi dăruită în grija unei copiliţe blonde de patru ani, viitoare voluntară la MŢR. Jucăria, în ciuda faptului că a fost cea mai iubită, nu şi-a găsit niciodată prieteni printre jucăriile celelalte, căci a fi ţinut la mare preţ vine cu nişte sacrificii... aşa că acum, după atâta timp, ursulica simte că nu şi-a găsit încă rostul în lume. De fapt, nu are nici măcar un nume... Aşa că, zilele trecute, şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să plece într-o călătorie, la capătul căreia să afle, poate, cine este cu adevărat....

Rămâneţi pe fir pentru veşti din Madrid de la ursulica!

***

Activitatea face parte din proiectul "Childhood. Remains and Heritage", derulat de Muzeul National al Taranului Roman.

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Toboganul şi copilăria galbenă

La un moment dat am început să-mi întreb prietenii dacă şi pentru ei este la fel. Mi se părea mult prea ciudat cum toate amintirile mele de când eram mică erau pur şi simplu inudate în lumină. La mine, în fiecare fragment de memorie e o lumină caldă, fără să sufoce, plină şi uşoară în acelaşi timp, care vine din toate părţile şi învăluie toate obiectele pe care privirea acelor vremuri îşi aşează lentila. E ca şi când cineva ar fi pus o folie incandescentă în faţa ochilor mei de copil, în aşa fel încât totul să capete contururi galben-aurii intense.

Prima dată când mi-am dat seama că am avut o copilărie galbenă a fost acum câţiva ani când încercam, cu ochii pe tavan, să recuperez şi să peticesc o imagine a parcului meu şi a acelui moment care m-a legat pentru totdeauna de parc, făcându-l al meu.

Parcul din cartier, locul meu de păţanii, prietenii, mici libertăţi. Aşa cum am înţeles mai târziu în viaţă, şi la mine, la fel ca la toată lumea, scara de la care priveam atunci totul mă facea mică-mică, aproape inobservabilă şi gata oricând să mă strecor printre toate obiectele acelea mari, mari de tot- fie oameni, leagăne, ah şi... tobogane. Parcul era locul în care să te poţi pierde. Era imens şi întotdeauna plin de oameni.

De departe, toboganele erau cele mai măreţe fiinţe pe care le văzusem vreodată. Era ceva ameninţător dar şi calm, în acelaşi timp, la ele. Erau cele mai înalte instalaţii de fier din parc. Erau atât de înalte că parcă nici nu puteam să le văd capătul, ajungeau undeva la frunzele copacilor, de trebuia să-mi dau capul pe spate şi ameţeam. Aici nu aveau nici un folos braţele protectoare ale părinţilor. Era pur şi simplu mult prea sus, alunecarea era mult prea rapidă, acolo erai pe cont propriu. Vedeam tot felul de copii suindu-se cu curaj pe scările lor, chiar şi cei mai experimentaţi, ca şi cei care abia se abţineau să nu plângă de frică, dar toţi, toţi, păreau cuceritori când ajungeau în vârf. Se aşezau, îşi luau un moment să tragă aer în piept, apoi îşi dădeau drumul în extaz, dar cu toţii, fără excepţie, o făceau aruncând o ultimă privire în zare, ca şi când ar fi îmbrăţişat tot ceea ce vedeau. Mă gândeam că dacă aş fi avut curajul să  cuceresc şi eu giganticele instalaţii de fier, aş fi fost cea mai fericită.

Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi m-am pomenit suind treptele acelea îngrozitor de mari ale unuia dintre toboganele cele înalte. Cred că tata m-a pierdut din privire atunci, îmi găsisem portiţa. Faptul că nu ştia unde sunt creştea intensitatea momentului. Începusem să mă sui. Nu ştiu prea bine cine făcea asta, îmi vedeam doar mâinile şi picioarele încercând să se caţere între spaţiile acelea atât de mari între trepte. Auzeam o respiraţie întreruptă, dar nu o simţeam ca pe a mea, nu simţeam nimic din corp ca fiind al meu, era ca şi când m-aş fi privit de undeva din dreapta sus pe mine însămi cum urc înfrigurată tot mai sus pe tobogan.

Într-un final am ajuns acolo, în acel loc. Îmi tremurau atât de tare genunchii încât simţeam că o să cad. Şi era atât de mult până jos, că şi acum mă apucă groaza. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi aduc aminte că, în loc să mă aşez pe locul de unde să-mi fi dat apoi drumul să alunec, m-am ridicat în picioare. Eram în picioare, deşi abia mi le simţeam! Mâinile îmi erau libere, nu mă ţineam de nimic. Eram deasupra tuturor, eram parcă desprinsă de pământ. Eram acolo, fără posibilitate de întoarcere. Eram eu cu tot ceea ce puteam privi din jur. Atunci mi-am aruncat privirea în zare, în tot acel vacarm al tuturor acelor locuri de joacă aduse împreună, al zumzetului şi aglomeraţiei, al strigătelor copiilor, părinţilor, bunicilor, al melodiilor venite de la maşinăriile cele noi complicate, al mirosului de floricele şi vată, cu toate culorile acelea ale maşinuţelor şi gărgăriţelor vechi şi ale caruselului. Cu toţi oamenii mişunând undeva jos. Şi parcă s-a făcut linişte. Preţ de o secundă. Nu pot fi sigură că a fost aşa, e foarte posibil să-mi fi imaginat, dar am avut senzaţia că totul amuţise. Atunci am observat prima dată cât erau de frumoase razele, spre apus. Tot parcul, până unde puteam vedea, era inundat în lumină. Copacii dădeau în galben, asfaltul dădea în galben, copiii ceilalţi, toţi. Nu ştiu cât a durat momentul, probabil că în timpul real, a fost puţin.

Nu mai ştiu exact ce-am făcut apoi. E posibil să-mi fi dat drumul, e posibil să mă fi întors pe scări- căci eram cumplit de fricoasă odată ce ajungeam în vârful tuturor lucrurilor pe care mă căţăram şi renunţam. Nu ştiu şi nici nu prea contează. Ştiu doar că nimic nu se compară cu toată lumina aceea, cu tot acel galben ieşind din toţi şi din toate, o lumină pe care o am în fiecare bucată de memorie de când eram mică.

GCV


There was one moment in my childhood that later made me realise that every memory I had from when I was little was simply floaded with light. Everything I rememberd about that time was penciled in yellow and gold, every other child, trees, grown-ups, the entire park I used to play in. My entire childhood was yellow, as I remembered it. That one moment was when I decided for the first time to reach for one height I had always dreamed to conquer: the tallest slide in the park. I had been fascinated with the big scary, but still full of calmness pieces of iron, who were almost reaching the sky in my imagination. Every other child seemed to be part of some mysterious experience while climbing those big steps, reaching the top, taking a glimpse at some wonder for a few seconds, and then sliding down in delight. So, once, I took courage and dared myself to climb it. It was as if my body was not mine, my hands and feet moving without me controlling them, in all that excitement of reaching one more step closer, my knees were shaking, I hardly breathed. Reaching the top, I found myself letting go of anything I could hang on and madly standing up, on my feet. On my bare feet! I'm not sure how long it actually took, maybe in real-time, it was just for a second, but I was awestruck. I was so high, above everything and everyone. It was as if nothing connected me to the ground anymore, as if all links had been cut off. It was something like floating, but I still felt deeply-anchored.Gazing around what was in front of me, I realized how sun-rays wrapped everything in gold and made it shine. There was this vivid, though calm light coming out of everything and everyone. Since then, there hasn't been any other image as powerfull as that. And that's how all my childhood memories come to me.

Madlene româneşti

În timp ce încercam să regăsesc vechi amintiri din copilăria mea şi, în special, din timpul vacanţelor de vară petrecute jumătate la ţară, jumătate la Bucureşti, mi-am dat seama că tot ce-mi revine în memorie este impresionist. Mirosuri, sunete, gusturi, imagini – toate printr-o privire mioapă.

De pildă, mirosul dinainte să înceapă ploaia – n-aş putea să-l descriu, dar mă face să mă gândesc la ploile de vară care mă prindeau pe uliţele din satul bunicii mele. Cântecul guguştiucului m-a fascinat de când eram mică. De fiecare dată când îl aud, repet gugu-ştiuc, gugu-ştiuc în gând şi nu durează mult până când adevăratul guguştiuc se opreşte. M-am tot întrebat dacă mă aude când îl îngân şi se supără pe mine. Una dintre imaginile de neuitat se leagă de plimbarea prin centrul oraşului din decembrie 1997, când eram clasa I. Tata mă ducea să văd luminiţele, însă, în acea iarnă l-am văzut şi pe Moş Crăciun în care am crezut mult, mult timp.

Pornind de la aceste instantanee, m-am gândit să-i întreb pe prietenii mei ce experienţe senzoriale din copilărie le-au rămas impregnate în memorie. Venind din partea unor oameni de vârste diferite şi cu preocupări diferite, răspunsurile sunt minunate şi uneori comune – ceea ce înseamnă că anumite gusturi sau mirosuri se regăsesc într-o serie de sinestezii specifică unei colectivităţi.

„Pentru amintirile din copilărie care coincid cu vacanţa de vară din şcoala primară: miros de câmp, de iarbă şi/sau de frunze de porumb, gust: corcoduşe acre, compot de corcoduşe dulce acrişor şi gustul de porumb fiert cu un pic de sare, imagine: genunchi juliţi, picioare prăfuite, urme de papuc în praful de pe stradă, sunet: sunetul barierei pornite la trecerea trenului, galopul calului, a potcoavei pe astfalt sau a papucilor de gumă în mers.” (Anca Grădinaru)

„Gust: şerbetul de lămâie; miros: fumul de ţigară combinat cu aerul ce intra în maşina în mers; imagine: un copac înflorit la marginea unui drum, eu stând în maşină; cântec: Mory Kante - Yeke, yeke; addenda: mirosul era cel mai des combinat cu cel al mării văzute pentru prima dată în anul respectiv.” (Oana Purice)

„Păi, să zicem, corcoduşe şi iar corcoduşe, apoi flori dintr-alea ce cresc în grădinile blocurilor bucureştene, mari, urâte – de obicei albe sau mov – cu nişte boboci verzi, numai buni de proiectile şi cu un miros tare nefericit, apoi o minge peticită lovindu-se de o maşină – o oglindă laterală făcută praf şi nişte puşti alergând care pe unde vedeau cu ochii în zgomotul infernal al alarmei care-a ţiuit nu mai puţin de trei sferturi de oră.”

                                                                                                    (Radu Niţescu)

„Un gust de pară dulce şi zemoasă, coaptă în fân înainte de termen, înainte ca vara să se termine... Imaginea unui sătuc plin de viaţă şi culoare... Sunetul unei adieri de vânt prin frunzele copacilor în miezul unei zile călduroase... Cântecul - armonia zumzetului de seară: greieraşi , broscuţe, bunica chemându-şi nepoţeii la culcare, râsete, un tropot de cal în depărtare, teatru radiofonic depăşind timid graniţele unei ferestre întunecate, o pietricică aruncata-ntr-un pârâiaş! Cam astea sunt lucrurile care-mi amintesc mie de verile la bunici... Au fost cele mai frumoase momente din viaţa mea, însă mi-e cam greu să le descriu în cuvinte...” (Simina Chirilă)

„Gust: mustul; miros: mirosul de răcoare de dimineaţă, imagine: bunicii, sunet: clopotul bisericii de vis-à-vis.” (Tudor Pănculescu)

„Gustul pe care mi-l amintesc cu drag din copilărie (în afară de pâinea cu untură, sare şi usturoi a bunicii) este al îngheţatei de casă. O adoram! Niciodată nu aveam răbdare să îngheţe în congelator şi mă furişam, înjumătăţind toate paharele.
Sunetul pe care-l atribui copilăriei venea din pianul cu broaşte cu care mă jucam zilnic. Avea chiar şi o carte cu cântecele ca Twinkle twinkle little star.

Imaginea copilăriei mele este reprezentată de ciori care zburau deasupra mea. Aveam 2-3 ani, iar tata îmi confiscase suzetele, spunând că mi le-au furat ciorile, aşa că am ieşit la plimbare prin jurul blocului şi i-am spus să le prindă şi să-mi înapoieze suzetele.”

                                                                                                  (Andrada Sultan)

„Din vacanţa de vară pepeni (pepenoaice) cu coaja verde neagră cu miez roşu aprins şi seminţe negre mici. Nu le-am mai întâlnit gustul niciodată. Brânza proaspătă puţin sărată de oaie adusă de femeile de la colectiv când eram la bostănărie. Vinete coapte! Prăjitura cu caise făcută de Ina. Veşnicele ramuri ale corcoduşului care atârnau pe casă de pline ce erau! Şi mai presus de toate caisele! Erau înlocuitoarele noastre de portocale, nu vedeam decât două la Crăciun. Şi litrul de lapte băut întinsă pe banca tare de sub un cais din faţa casei la Radovanu. Şi fuga de balaur până la capătul şirului din vie unde era o baltă cu broaşte orăcăitoare. Privitul cu frică în fântâna de pe drum, ameţeai şi te puteai îneca! Poalele pline de muşeţel culese de mine şi mamaia. Mirosul de aluăţel (un fel de drojdie) ţinut într-un şorţ în camera bună, mirosul şi gustul de turtişoare! Ţârâitul greierilor... Cea mai grozavă muzică! Mirosul greu al crinilor şi cel al trandafirilor. Mirosul de aer sărat de la mare, îl recunosc şi acum. E printre puţinele amintiri de la mare de la 3-6 ani.  Şi cel mai ucigător: mirosul de la groapa de gunoi, de la fabrica de medicamente si de la Glina! Şi cel mai iubit: mirosul ameţitor al teilor din faţa blocului! El vestea că a venit vacanţa!”

                                                                                                       (Cristina Hodor)

„Când eram mică, familia mea mergea de obicei la mare, în Sicilia, unde este un loc numit Sampieri. Acolo a crescut mama mea, a trăit timp de 20 de ani, şi din acest motiv, în fiecare an noi mergeam acolo pentru a petrece vacanţe la mare.
Eu iubesc marea, şi înainte de toate iubesc acea mare, şi încă azi, că mă aduc în alte locuri, mi-e dor de acolo. Ceea ce îmi amintesc mai mult şi cu mai multă bucurie era gustul şi parfumul unei reţete tradiţionale, care se numeşte ARANCINI: este o reţetă puţin dificil de pregătit, dar este foarte bună şi gustoasă. Este făcută din orez, suc de roşii, sos de carne (noi il numim ragù) amestecată cu mazăre şi cu brânză coaptă. Tu faci cu orez un fel de bilă, în care faci o gaură şi în care pui sosuri şi brânză, şi apoi o prăjeşti în grăsime după ce ai dat-o prin făină, ou şi pesmet. Este o mâncare foarte grea şi cu multă grăsime, dar este cea mai bună pentru mine. O altă amintire este sunetul marii, care mă trezea în fiecare zi, şi pe care îl ţin înca azi în inima mea. Din păcate, după ce am devenit studentă, mama mea a vândut casa de vară din Sicilia, dar vara viitoare vreau să mă întorc acolo!” (Angela Apò Akthes)

„Gust de praf, mingi de fotbal sparte, frica de şobolanii uriaşi cu ochi roşii care se ascundeau in blocurile devastate, gustul îngheţatei de vanilie, sunetul pe care îl face roua dimineaţa când se aşează pe pământ - adică puţinele momente de linişte ale zilei.”

                                                                                                             (Mircea Ţara)

„Miros - mirosul de prăjituri proaspăt scoase din cuptor; gust - vişine; imagine - parcul Herăstrău; cântec- formaţia Andre, desigur, era în vogă pe vremea aia.” (Alexia Ion)

„Gust de lapte praf cu aromă de căpşuni; mirosul detergentului cu care spăla mama colegului meu faţa de bancă, o dată la două săptămâni; sunetul pe care îl făcea combina atunci când întorcea caseta audio de pe o parte pe cealaltă, urmat de fâsâitul specific al casetelor cu înregistrări făcute acasă; a, şi o imagine... mă gândesc: o scenă din Johnny Bravo în care se opreşte o maşină, se deschide uşa şi se vede un picior frumos de femeie, încălţată cu nişte pantofi cu toc înalt, gata să iasă din maşină (scena asta înca mă urmăreşte, e una dintre imaginile din copilărie care îmi vine constant în minte; între timp imaginea s-a modificat puţin, adică nu mai este chiar o imagine de desen animat, ci mai degrabă una de film.” (Patricia Iorgulescu)

„Nu ştiu exact cum s-ar numi gustul sau mirosul. Îmi aduc aminte de laptele cald din ceaunul cu mămăligă. Pentru că eu îmi petreceam vacanţele de vară la ţară. Ca imagine, văd uliţa de pe deal pe care alergam cu prietenele mele.” (Adriana Susmă)

„Sunetul: sonerie electronică de bicicletă cu multe melodii; imagine: spatele blocului, am petrecut foarte mult timp acolo; miros, aici nu stiu cum să zic, mirosul casei tale, pe care nu-l simţi când trăieşti acolo dar de fiecare dată când mergi înapoi îl observi clar că e tot acolo, şi îl simţeam mereu când mergeam la ţară câteva zile şi mă întorceam, şi era liniştitor aşa (încă e); gust de fructe necoapte (caise, corcoduşe).” (Mircea Drăgan)

„Zmeura cu zahăr pudră, mirosul de lemn şi cărţi vechi, vioara din clasa I, cântecul din sunetul muzicii cu <<do e o doamnă cam grăsuţă, re e un rege...>>”

                                                                                                (Anca Ochinciuc)

Lista poate fi continuată.

 

Gabriela Teodora Vătafu

Searching for memories from childhood, I stopped to those that are sensorial memories: smells, sounds, tastes, images, all bring together pieces of memories. An investigation made by Gabriela Teodora Vatafu among her friends, about what are the sensorial memories that they would have from their childhood.

Copilării la borcan

Vă mai amintiți de Street Delivery? Forfota și veselia din strada Pictor Arthur Verona s-au dus de ceva vreme. Însă nouă ne-a rămas borcanul mov cu amintiri, în care trecătorii binevoitori ne-au lăsat bilețele cu amintirile lor din copilărie.

Jocuri preferate și regulile lor născocite, povești dragi, gusturi de demult care încă îți mai umblă pe papile, peripeții, jocuri devenite mai târziu meseriile celor care le jucau, animale de pripas, futișaguri de flori și de fructe, năzdrăvănii, chipuri întipărite în minte, jucării mai mult sau mai puțin obișnuite, vorbe de duh și de deochi, priveliști rămase pe retină... Rânduri scrise în fugă pe câte-un colț de masă, care amuză și îndulcesc la o primă lectură, dar care cutremură dacă te adâncești în ele, dacă în peticul de hârtie ruptă la repezeală vezi crâmpeiul de lume care se împotrivește trecerii timpului.

M-am întrebat dacă ar trebui să categorisesc în vreun fel bilețelele, să născocesc căprării nuanțate și ordonate. Au urmat o palmă peste frunte și o mustrare de sine: ce rost are să faci ordine în întâlnirile fericite?

Le mulțumim tuturor celor care au dat în mintea copiilor alături de noi!

·    „Un joc pe care-l iubeam foarte tare era Flori, fete sau băieți, pe care-l jucam în spatele blocului. Nu țineam neapărat să vorbesc despre fete, ci despre filme. Vader, Spiderman, Superman erau filmele la modă prin anii ’80-’85. În schimb, disprețuiam Elasticul.”

(Un băiat născut în 1970)

·         Jocul preferat: șotronul. Și când mama ne scotea o albie plină cu apă și ne bălăceam în voie.”

(Anonim )

·         „Tatăl meu, Marin, îmi cumpăra povești înregistrate pe discuri de vinilin. Cel mai mult îmi plăcea discul cu Aventurile lui Păcală. Ascultam poveștile până le memoram, iar când aveam oaspeți, tata mă punea să le „interpretez” povestea. Toți mă felicitau și eu eram foarte fericită.

(Anonimă)

·         „Am spart geamurile de la dormitor, strigând după mama. :D” (Anonim)

·         „Aveam o tricicletă care cam scârțâia când mă dădeam jos pe ea.” (Ioan)

·         „Îmi amintesc de plimbările prin via bunicului.” (Anonim)

·         „Eram copil de 3-4 anișori și mă jucam cu alți copii pe o coastă, la bunici. Așa îi spuneam noi dealului care era chiar în spatele casei bunicii – „pe coastă”.Mulți dintre prietenii meu erau cu animalele casei : vaci, capre, gâște, oi. A venit ca din senin o furtună care ne-a alungat rapid pe toți. Eu m-am trezit dusă la vale de un „pârâu” format spontan pe o cărare largă de atâta puhoi de ape. Alunecam prin apa plină de mâldeopotrivă copii și vite și animalele ne fereau cu grijă. În întâmpinarea noastră veneau bunicii grijulii. Pe mine m-a luat bunica în brațe, m-a liniștit și m-a ținut toată seara la căldură, lângă sobă”. (Anonimă)

·         „O zi de vară la Ivești cu familia. Am mâncat cireșe toată ziua, ne-am udat cu apă rece din fântână cu gălețile și am jucat Rațele și vânătorii. Toată familia a participat.” (Anonim)

·         „Când eram copil, jocul meu preferat era cu bățul. Putea fi orice : un pistol, o sabie, un toiag, o mătură magică pe care zburam. Mama îmi lua mereu jucării, dar eu am rămas fidel bățului.”

(Anonim)

·         Am primit și o rețetă de prăjitură… J

Chec simplu:

                3-4 ouă

                1 cană de zahăr

                ½ cană de ulei

                1 cană de lapte

                2 căni de făină

                1 praf de copt

                esențe (rom, vanilie)

Spor la frământat!

·         Cineva ne-a explicat regulile jocului Castelul:

„Un teanc de pietre, 5-6, în formă de castel, trebuia dărâmat cu o minge. Se juca pe 2 echipe. Câștiga cine dărâma primul tot castelul. Un fel de bowling de stradă.”

(Anonim)

·         „Una dintre cele mai frumoase amintiri: mergeam la țară, la bunica, și dormeam 4-6 nepoți cu ea în cameră. Înainte să ne culcăm, făceam rugăciunea…”  (Anonim)

·         „Când aveam 7 ani, am luat o pisică din spatele blocului cât ai mei erau la muncă. Am ținut-o în casă ore bune și când mi-am văzut mama (pe geam) venind de la muncă, mi-am aruncat pisica pe balcon. Câteva ore mai târziu am auzit pisica tânguindu-se într-un copac, de dorul meu. Din fericire, stăteam la etajul 1. Acum am două pisici și plănuiesc o carieră de medic veterinar.” (Anonim)

·         „Probabil caracteristic multor copilării de fete sub 7 ani din anii ’90, șotronul a fost jocul cel mai jucat al perioadei – stăteam zi-lumină adunați în jurul parcării, cu cretă și pietricele și țopăiam cât ne țineau picioarele. Pe șotroane mai mici, mai mari, mai strâmbe sau corespunzătoare, ne-am consumat energia ore întregi sub copacii scării și ne-am bucurat sincer acolo. Și încă ținem minte cum era! Și ne e dor!” (Anonim)

·         „Amintirile preferate din copilărie sunt vacanțele la bunici și ploile de vară pe ulițele încinse ale satului.” (Anonim)

·         „Șotronul, elasticul, coarda, volei, fotbal, X și 0… Table și șah (în adolescență) jucam cu un unchi care avea vreo 60 de ani și căruia îi lipsea un picior. Îl pierduse într-un accident în mină. Era orfan din Basarabia și fusese copil de trupă. Îl chema Preda. A murit de vreo 10 ani. El m-a învățat să citesc. Nu avea copii. Soția lui pierduse gemenii înainte să îi nască. Ne dădea mereu dulciuri. Când voia să jucăm table, ne întreba dacă vrem să jucăm „șase-șase” : Facem un șase-șase? Jucam ore întregi.”

(Anonim)

·         Un alt joc preferat: Servitul cafelei – făcută din cacao, apă și zahăr, savurată în serviciul de cafea albastru, din plastic.” (Ana)

·         „Îmi plăcea mult în corcoduși și pe câmpia din spatele casei, cu cățelul teleleu și foaie verde…”

(Anonim)

·         „Când eram mic, mâncam caise verzi și corcodușe.” (Anonim)

·         „Am mers la casa unor prieteni de la Corbu… și eram foarte impresionată de măgarul lor (nu mai văzusem niciodată unul). În cele 6 zile i-am dus apă și tot ce găseam în casă de mâncare, vorbindu-i, adresându-i-mă cu „Doamna Măgăreață”… (Anonimă)

·         Vorbe de deochi de la bunica:

(Seara) „Bună dimineața, ulciorule! Așa cum nu-i acum dimineață, așa să nu ajungi tu până dimineață !”

(Dimineața) „Bună seara, ulciorule! Așa cum nu e acum seară, așa să nu ajungi tu până seara !”

(Anonim)

·         „Desenam cu bățul pe nisip drumuri și jucam leapșa pe aceste drumuri, alergându-mă cu alți copii.”

(Anonim)

·         Despre jocurile copilăriei: „Existau sticluțe cu medicamente (penicilină, ser), pe care le umpleam cu apă colorată din hârtie creponată, cu o diversitate de culori. Apoi desenam bani de 1 leu, 3 lei, 25 lei, 50 lei, 100 lei pe care-i ofeream copiilor din grup, contra cărora eu le ofeream câte o sticluță cu un anumit preț, reprezentând sortimente de lichior, rom, vin etc. Continuam jocul până când ne plictiseam. După ce am terminat opt clase, domeniul meu de activitate a fost comerțul, mai întâi ca bucătar, apoi afacerea proprie (alimentație publică și magazin alimentar).” (Anonim)

·         „Coarda – coarda grea, de sfoară, cu mâner de lemn. Coarda de sărit e azi din plastic: prea ușoară, se crapă la soare, uneori are contur pe mâner, dar ce folos…” (Anonim)

·         „MARE. MAMAIA SAT. PLAJĂ GOALĂ, NICIO VILĂ. PĂREA ENORM. ANII ’80 – DEMOLAREA SATULUI. ANII ’90 – RECONSTRUCȚIE.” (Anonim)

·         „Căsuțe din castane pentru păpuși mici cât un deget.” (Anonim)

·         „Și acum îmi amintesc cu plăcere de verile petrecute la țară, când cireșele erau coapte și roșiiși caisele parfumate, când mergeam toți copiii de pe uliță și ne cățăram în copaci pentru a aduna prada dulce…” (Anonim)

·         „Câmpul pe care jucam Baba oarba, scăldatul și prinsul peștilor la râu, mersul la strâns de fân, tăvălitul în fân…” (Anonim)

·         „Construiam căsuțe din cărămizi.” (Anonim)

·         „Când eram mică, mă urcam cu frații mei pe dulap și săream pe pat. Partea frumoasă nu era săritura, partea frumoasă era că niciunul nu recunoștea că a rupt patul și nimeni nu era pedepsit.”

(Anonimă)

·         „Când eram mica mă jucam de-a profesoara cu ceilalți colegi de clasă, atunci când învățătoarea nu venea la timp. Întâmplător (sau poate nu) acum chiar am devenit profesoară (dar eu mereu ajung la timp la ore).” (Mihaela)

·         „Uitatul cu mama în cartea de bucate în căutarea unui „ceva dulce” și visatul cu ochii deschiși.” (Irina)

·         „Cățăratul în copaci, lenevitul pe iarbă în plină vară…” (Anonim)

·         „Joaca de-a elevii și profa (!) tovarășa învățătoare, alergatul prin șanțuri, furatul florilor și al fructelor.” (Anonim)

·         „Când am mers în tabără cu clasa prima oară. Am râs non-stop și nu am dormit deloc.” (Nora)

·         „Când eram mic făceam figurine de lut și le ardeam în sobă.” (Anonim)

·     „Cele mai frumoase vacanțe de vară au fost când, la bunici, croiam cele mai moderne haine păpușilor. Dar, din păcate, în prezent nu mai găsesc timp…” (Anonim)

·         „Eu și fratele meu, Doru, prăjeam gogoșile în tigaie. Mama era cea care frământa coca și o punea să crească într-un lighean galben. Când creștea, eu modelam gogoșile (întindeam coca și foloseam un pahar ca să decupez gogoșile); fratele meu le prăjea. Apoi eu le pudram cu sare. Când se răceau puțin, începeam să le mâncăm. Și prăjeam mai departe. Aveam 12-13 ani – fratele meu cu un an mai puțin.” (Anonim)

·         „Leagănul din lemn din curtea bunicilor, de sub vișin.” (Anonim)

Anca-Maria Pănoiu

Do you remember Street Delivery? True, it’s been a while since then… Still, we are left with the purple jar in which people passing by dropped some of their childhood memories, quickly written on small pieces of paper. Tastes, images, people, games, toys, faces, smells of people not knowing one another, all ended up in the same magic jar.