Rânduieli de demult

M-am născut în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, în anul 1929, septembrie 22, din părinţii Elena şi Gheorghe. Am fost 9 fraţi. În copilăria mea mă jucam cu doi din fraţii mei, ceilalţi fraţi erau căsătoriţi, plecaţi la casele lor. Când se căsătoreşte un băiat, părinţii erau obligaţi să-i facă casă, fetele plecau din casă la bărbatul cu care se căsătoreau şi el avea casa lui de la părinţi sau îşi făceau împreună.

Când eram copil mă jucam în curte cu fraţii, unde mai veneau şi alţi copii ai vecinilor, ieşeam şi în drum şi ne jucam; pe vremea aia nu treceau maşini ca acum.

Îmi făceam păpuşi din cârpe, pe o bugactă de pânză coseam cu acul capul păpuşii, îi făceam gură, ochi, nas şi sprâncene, îi făceam mâini şi picioare, le umpleam cu lână sau cu cânepă şi o făceam ca o păpuşă adevărată. În curte, legat de un pom aveam un leagăn, unde ne dădeam uţa. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne jucam şotron, ne număram şi cine era ultimul trebuia să fugă să ne prindă. Vara ne duceam la gârlă şi ne scăldam în apa curgătoare, apa nu era prea adâncă şi ne jucam mult în apă. Se întâmpla câteodată să prindem şi un peşte mic cu mâna, peştele se numea vârlugă. Altă dată ne duceam în pădure primăvara şi adunam ghiocei, viorele şi brebenei, violete – la noi se numeau tămâioare. Mai în vară ne duceam după fragi, mure şi ciuperci. Mai în toamnă din nou mergeam la pădure şi adunam măceşe şi nişte bobiţe albastru-vânăt. Se numeau porumbe. Culegeam şi ciuperci care se numeau hribe.

Vara prin grâu adunam nişte flori albe, se numeau aglice. Miroseau frumo. Alte flori adunam: albastre şi roy, pe care le mai văd şi în Bucureşti pe la ţigănci.

Când venea iarna era zăpadă mare, ne dădeam cu sania, care se numea scârlete. Era făcut de părinţi din scândură, mergeam la gârlă şi ne dădeam pe gheaţă cu opincile de cauciuc sau de piele, cumpărate din târg.

La 6 ani mă trimitea cu vitele la păscut. 2 boi, 2 vaci cu lapte şi viţei. Mă dădea în grija unui om în vârstă vecin cu noi. La ora prânzului, pe la 12, veneam acasă, mâncam şi mă culcam. La ora 4 după-masă iar plecam cu vitele şi veneam înapoi la 7 seara, când se mulgeau vacile. O parte din lapte îl fierbea, iar restul îl făcea brânză.

La 7 ani am plecat la şcoală, când veneam, mâncam, făceam şi lecţiile pe care mi le dădea doamna. Părinţii mă luau la câmp, adunam buruienile din ceapă, usturoi, pliveam la vie, ţineam la rariţă să nu îngroape plugul porumbul. La 9 ani săpam la porumb cu o sapă mai mică.

Ca mâncare nu se mânca decât duminicile carne. Se tăia o găină şi o raţă. Raţa o făcea friptură şi găina ciorbă cu usturoi şi mămăliguţă, ce se făcea la prânz.

În cursul săptămânii se mâncau cartofi, varză, lobodă, urzici şi ştevie. Asta primăvara. Se completa apoi cu lapte, brânză, unt, ouă.

Iarna se tăia un port şi aveam carne şi untură. Pentru că eram mulţi la masă, porcul se termina în 3 luni. Mai rămânea carnea topită în untură şi o păstra pe când se secera grâul.  Atunci era foarte grea munca la seceratul grâului.

Mama ne făcea în ţest o turtă de mălai, se făcea o mămăligă unde se punea unt, ouă şi tărâţe de grâu, care îi dădea o dulceaţă bună şi îl mâncam cu lapte. Se cocea în ţest.

Pâine se mânca rar. Numai la Paşte şi Crăciun. Rar în cursul anului. Pentru că grâul se vindea toamna, să poată să ne cumpere îmbrăcăminte pentru iarnă. Am uitat că duminica ne făcea gagaş. Asta era prăjitura, din lapte, făină şi ouă. Un fel de cremă.

Astea sunt rânduielile ce mi le-am adus aminte.

16 martie 2012

Florica

Leacuri bune din copilărie

Am aflat că pojarul, „ca să iasă’, trebuie ca pe piept să se pună o pânză roşie. Şi numaidecât, fiinţa cu două brobonele pe faţă şi mustaţă mijită, vărul meu, s-a umplut de bube, care mai de care mai mâncăcioase. Era, ce-i drept, o pânză straşnic de roşie.

Ştiu că dacă ţi se apleacă, păi sigur eşti deochiată, ori prea ai mâncat cu poftă ostropelul ăla. Şi pentru că nu se ştia varianta corectă, bunica îmi descânta blând, până-i trozneau fălcile de căscat şi-i curgeau lacrimile, apoi mă lua la "tras" pe mâini: de la atingeri şoptite până la apăsări dictatoriale, cu oţet de Mizil.

Că veni vorba de oţet, după tabere era tratamentul obligatoriu. Bine, pentru oarece bâzdâgănii dătătoare de senzaţii mâncăcioase, exista o soluţie din petrol, frunze de pelin şi inima nucii (partea aceea fibroasă din nucă, ce separă miejii). Te ungeai frumos pe tot scalpul, luai o pauză, apoi te spăla bunica bine, bine, în albia din salcam. Cum cu ce? Cu apă de ploaie și săpun de casa, din ăla bun, cu pelin, de-ţi face părul să scârţâie. Şi aşa scăpai garantat de orice posibilă ruşine de început de şcoală – asta dacă nu aveai unghiile netăiate!

Şi orice răceală de adult se trata cu ţuică de prună! şi orice tuse care nu „rupea”, cu mămăligă fierbinte pe piept. Durerea de măsea se oblojea cu o frunză de muşcată, cea de spate cu o blană de iepure purtată direct pe piele. Si orice altă bubă sau durere de nepot se alina cu pupături şi mângâieri cu mâini mari, aspre, negre de la pământ. Iar crăpăturile ce desenau harta mâinilor buncilor nu treceau, din contră, se adânceau, dar îşi ostoiau usturimea prin mângâiatul nepoţilor. Şi cu Sanopil, unguentul adus de la Bucureşti, pe care nepoata, care vroia să se facă doctoriţă, îl aplica, seară de seară, cât ţinea vacanţa la ţară.

Magda-Raluca

If one had measles, he/she could cure when there was placed a red cloth on the chest. If there was an evel-eye, the grandmother cured it with a incantation. Against lices there was a remedy with gas and home made soap. A toothache passed away with a leaf of geranium... All sorts of remedies from childhood.

Deochiul

M-am amuzat citind tema blogului de azi şi mi-a venit în minte un leac băbesc primit cu sfinţenie în copilărie, pentru care nu existau medicamente. "Boala" era deochiul de care sufeream tare des, având ochii verzi. Acuma foarte precis nu reţin, dar dacă mi se lăsa rău, sau ma înroşeam prea tare, sau manifestam diverse alte semne misterioase - mama decidea brusc ca am fost deocheata. Erau doua variante de tratament: cea soft era un soi de poezie/descântec bolborosita de mama, pe care o zicea rapid, de câteva ori, terminată invariabil cu "ptiu-ptiu". Dacă nu trecea, atunci venea tratamentul hard, respectiv o vecina mare maestra care îmi stingea cărbuni. Stând la bloc, cărbunii erau de fapt nişte chibrituri. Ideea e că dacă lumea începea să caste, însemna că precis a fost vorba de deochi. Şi cum lucrurile se întâmplau de obicei seara, căsca toată lumea cu mult spor...
Alexandra

How to cure the "evil eye", that I was suffering often when I was a child, as I have green eyes.

Leacuri vs Pastile

Ţuica şi bicarbonatul. Au fost mereu principalele medicamente pe care mi le administra străbunica în perioada copilăriei. Dacă îmi era rău peste noapte, mamaia îmi dădea o linguriţă de „dicarbonat” iar dacă mă prindea vreo răceală, fie mă punea să beau „un deget de rachiu” fie îmi aplica o frecţie zdravănă pe spate, piept şi ceafă cu aceeaşi substanţă binefăcătoare. Tot pentru răceală era bună şi o bucată de mămăliga caldă învelită în prosop care trebuia ţinută pe piept ca să elimine infecţia. Untura era bună pentru buze crăpate sau arse de vânt. Dar în cazul meu, cel mai des era nevoie de albuşul de ou, care îmi vindeca arsurile căpătate în urma micilor năzdrăvănii din jurul plitei şi a cuptorului. Desigur, dacă situaţia nu se îmbunătăţea vizibil la scurt timp de la aplicarea tratamentelor, apăreau părinţii cu medicamente. Următorii pe scara ierarhică erau medicii, asistentele şi injecţiile. Însă eu nu am experimentat asemenea tratamente complexe. Mai târziu, sub tutela părinţilor am aflat de Bitterul suedez , Balsamul chinezesc,  şi Penicila V. Tot atunci rujurile mamei au înlocuit untura bunicii. 

Andreea

 Old medicine,  known by my grandmother, to heal the childhood diseases (when I got cold, when I burnt myself...). If they did not work, my parents were bringing me pills. If these would not work, only then I would go to the doctor.

Infancia la Madrid!

Expoziţia „Childhood. Remains and Heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu“ migrează spre tărâmuri spaniole! După Londra (2-30 iunie 2012 la Institutul Cultural Român din Londra) şi Paris (12-30 septembrie 2012 la Institutul Cultural Român din Paris) a venit rândul Madridului (prin Institutul Cultural Român din Madrid) să desfacă cutiile cu jucării, să descuie sertăraşele, să cotrobăie prin buzunare vechi şi dulăpioare prăfuite, să meşterească legănuşe pentru amintiri şi labirinturi pentru mari şi mici!

Cu alte cuvinte, preţiosul cargo (cutiile cu copilăria itinerantă) poposeşte în cea de-a treia capitală europeană, cea care va găzdui expoziţia Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, un proiect european realizat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Asociaţia Artees (Franţa) şi Muzeul Lębork (Polonia), cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România şi finanţat prin programul Cultura 2007-2013.

Pe parcursul a 4 zile, 2 muzeografi ai MŢR-ului şi un voluntar vor deznoda şi reînnoda fragmente, stări şi timpuri ale copilăriei, creând un univers de simboluri şi trimiteri la nenumăratele semnificaţii, sentimente, obiceiuri, vise şi credinţe din jurul copilăriei de azi, de ieri... dintotdeauna!

Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 8 octombrie, la Círculo de Bellas Artes de Madrid, gazda expoziţiei -ce va dura până în data de 21 octombrie.

Ghidul dumneavoastră pe parcursul întregii călătorii va fi "ursulica", un pufulete galben de vreo 20 de ani, cu origini necunoscute, incubată în valiza unui unchi care se întorcea dintr-o delegaţie din Cehia şi dăruită în grija unei copiliţe blonde de patru ani, viitoare voluntară la MŢR. Jucăria, în ciuda faptului că a fost cea mai iubită, nu şi-a găsit niciodată prieteni printre jucăriile celelalte, căci a fi ţinut la mare preţ vine cu nişte sacrificii... aşa că acum, după atâta timp, ursulica simte că nu şi-a găsit încă rostul în lume. De fapt, nu are nici măcar un nume... Aşa că, zilele trecute, şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să plece într-o călătorie, la capătul căreia să afle, poate, cine este cu adevărat....

Rămâneţi pe fir pentru veşti din Madrid de la ursulica!

***

Activitatea face parte din proiectul "Childhood. Remains and Heritage", derulat de Muzeul National al Taranului Roman.

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Toboganul şi copilăria galbenă

La un moment dat am început să-mi întreb prietenii dacă şi pentru ei este la fel. Mi se părea mult prea ciudat cum toate amintirile mele de când eram mică erau pur şi simplu inudate în lumină. La mine, în fiecare fragment de memorie e o lumină caldă, fără să sufoce, plină şi uşoară în acelaşi timp, care vine din toate părţile şi învăluie toate obiectele pe care privirea acelor vremuri îşi aşează lentila. E ca şi când cineva ar fi pus o folie incandescentă în faţa ochilor mei de copil, în aşa fel încât totul să capete contururi galben-aurii intense.

Prima dată când mi-am dat seama că am avut o copilărie galbenă a fost acum câţiva ani când încercam, cu ochii pe tavan, să recuperez şi să peticesc o imagine a parcului meu şi a acelui moment care m-a legat pentru totdeauna de parc, făcându-l al meu.

Parcul din cartier, locul meu de păţanii, prietenii, mici libertăţi. Aşa cum am înţeles mai târziu în viaţă, şi la mine, la fel ca la toată lumea, scara de la care priveam atunci totul mă facea mică-mică, aproape inobservabilă şi gata oricând să mă strecor printre toate obiectele acelea mari, mari de tot- fie oameni, leagăne, ah şi... tobogane. Parcul era locul în care să te poţi pierde. Era imens şi întotdeauna plin de oameni.

De departe, toboganele erau cele mai măreţe fiinţe pe care le văzusem vreodată. Era ceva ameninţător dar şi calm, în acelaşi timp, la ele. Erau cele mai înalte instalaţii de fier din parc. Erau atât de înalte că parcă nici nu puteam să le văd capătul, ajungeau undeva la frunzele copacilor, de trebuia să-mi dau capul pe spate şi ameţeam. Aici nu aveau nici un folos braţele protectoare ale părinţilor. Era pur şi simplu mult prea sus, alunecarea era mult prea rapidă, acolo erai pe cont propriu. Vedeam tot felul de copii suindu-se cu curaj pe scările lor, chiar şi cei mai experimentaţi, ca şi cei care abia se abţineau să nu plângă de frică, dar toţi, toţi, păreau cuceritori când ajungeau în vârf. Se aşezau, îşi luau un moment să tragă aer în piept, apoi îşi dădeau drumul în extaz, dar cu toţii, fără excepţie, o făceau aruncând o ultimă privire în zare, ca şi când ar fi îmbrăţişat tot ceea ce vedeau. Mă gândeam că dacă aş fi avut curajul să  cuceresc şi eu giganticele instalaţii de fier, aş fi fost cea mai fericită.

Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi m-am pomenit suind treptele acelea îngrozitor de mari ale unuia dintre toboganele cele înalte. Cred că tata m-a pierdut din privire atunci, îmi găsisem portiţa. Faptul că nu ştia unde sunt creştea intensitatea momentului. Începusem să mă sui. Nu ştiu prea bine cine făcea asta, îmi vedeam doar mâinile şi picioarele încercând să se caţere între spaţiile acelea atât de mari între trepte. Auzeam o respiraţie întreruptă, dar nu o simţeam ca pe a mea, nu simţeam nimic din corp ca fiind al meu, era ca şi când m-aş fi privit de undeva din dreapta sus pe mine însămi cum urc înfrigurată tot mai sus pe tobogan.

Într-un final am ajuns acolo, în acel loc. Îmi tremurau atât de tare genunchii încât simţeam că o să cad. Şi era atât de mult până jos, că şi acum mă apucă groaza. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi aduc aminte că, în loc să mă aşez pe locul de unde să-mi fi dat apoi drumul să alunec, m-am ridicat în picioare. Eram în picioare, deşi abia mi le simţeam! Mâinile îmi erau libere, nu mă ţineam de nimic. Eram deasupra tuturor, eram parcă desprinsă de pământ. Eram acolo, fără posibilitate de întoarcere. Eram eu cu tot ceea ce puteam privi din jur. Atunci mi-am aruncat privirea în zare, în tot acel vacarm al tuturor acelor locuri de joacă aduse împreună, al zumzetului şi aglomeraţiei, al strigătelor copiilor, părinţilor, bunicilor, al melodiilor venite de la maşinăriile cele noi complicate, al mirosului de floricele şi vată, cu toate culorile acelea ale maşinuţelor şi gărgăriţelor vechi şi ale caruselului. Cu toţi oamenii mişunând undeva jos. Şi parcă s-a făcut linişte. Preţ de o secundă. Nu pot fi sigură că a fost aşa, e foarte posibil să-mi fi imaginat, dar am avut senzaţia că totul amuţise. Atunci am observat prima dată cât erau de frumoase razele, spre apus. Tot parcul, până unde puteam vedea, era inundat în lumină. Copacii dădeau în galben, asfaltul dădea în galben, copiii ceilalţi, toţi. Nu ştiu cât a durat momentul, probabil că în timpul real, a fost puţin.

Nu mai ştiu exact ce-am făcut apoi. E posibil să-mi fi dat drumul, e posibil să mă fi întors pe scări- căci eram cumplit de fricoasă odată ce ajungeam în vârful tuturor lucrurilor pe care mă căţăram şi renunţam. Nu ştiu şi nici nu prea contează. Ştiu doar că nimic nu se compară cu toată lumina aceea, cu tot acel galben ieşind din toţi şi din toate, o lumină pe care o am în fiecare bucată de memorie de când eram mică.

GCV


There was one moment in my childhood that later made me realise that every memory I had from when I was little was simply floaded with light. Everything I rememberd about that time was penciled in yellow and gold, every other child, trees, grown-ups, the entire park I used to play in. My entire childhood was yellow, as I remembered it. That one moment was when I decided for the first time to reach for one height I had always dreamed to conquer: the tallest slide in the park. I had been fascinated with the big scary, but still full of calmness pieces of iron, who were almost reaching the sky in my imagination. Every other child seemed to be part of some mysterious experience while climbing those big steps, reaching the top, taking a glimpse at some wonder for a few seconds, and then sliding down in delight. So, once, I took courage and dared myself to climb it. It was as if my body was not mine, my hands and feet moving without me controlling them, in all that excitement of reaching one more step closer, my knees were shaking, I hardly breathed. Reaching the top, I found myself letting go of anything I could hang on and madly standing up, on my feet. On my bare feet! I'm not sure how long it actually took, maybe in real-time, it was just for a second, but I was awestruck. I was so high, above everything and everyone. It was as if nothing connected me to the ground anymore, as if all links had been cut off. It was something like floating, but I still felt deeply-anchored.Gazing around what was in front of me, I realized how sun-rays wrapped everything in gold and made it shine. There was this vivid, though calm light coming out of everything and everyone. Since then, there hasn't been any other image as powerfull as that. And that's how all my childhood memories come to me.

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.