Când eram mică eu mă vedeam mare

Deși am fost un copil minion, în lumea jucăriilor mele mici mă vedeam mare. Păpuși nu mai mari de o palmă erau aliniate în ordinea înălțimii pe canapea. Cele mai mari stăteau în spate, iar cele mai mititele în față. Așezată în fața lor, cu un bețișor în mână încercam să le învăț poezii și cântecele, unele inventate atunci, pe loc. Eu eram cea care le îmbrăca, le croia și cosea cât mai stângaci posibil hăinuțele. Sentimentul meu de mărire a durat destul de mult, fiind un om mare într-o lume mică. Dar asta până când am primit de la niște prieteni de familie o păpușă. O păpușă mare aproape cât mine, cu părul castaniu și ochii negri, o păpușă care seamănă cu tine. De când am văzut-o am simțit o ură nebună pe ea. Cu ochii ei de sticlă și cu un zâmbet parcă mă sfida. Unde puteam s-o pun pe canapea? Nu încăpea lângă celelalte, iar când o ridicam in picioare abia puteam s-o mânuiesc. În lumea mea mică intrase un intrus care îmi sfida mărimea. Normal că am aruncat-o după numai câteva zile într-o cutie, spre marea dezamăgire a celor din casă. Revenisem în lumea mea mică, dar nimic nu mai era la fel. Păpușa cea mare îmi dezvăluise micimea în lumea oamenilor mari.

Beatrice Iordan

Remembering childhood. When little, I received a doll that was almost as tall as me, with brown hair. Ever since I got it, I hated her, as she was like an intruder that was defying my height. It was better in my world with small dolls, that were giving me a different perspective, as I was the tallest one.

De-a v-aţi ascunselea

Este cel mai frumos.

Este cel mai iubit.

Este cel mai cel.

Este jocul copilăriei mele.

Poate că pentru voi, altul este Jocul. Eu îl voi lăuda pe acesta.

Să stabilim cine se pune! Păi, mă pun eu acum. Încep să număr: unu... doi... trei, patru, cin-şase-şapte-opt-nouă... Zeceeeee! Cine nu-i gata îl iau cu lopata! V-aţi ascuns? Am început să vă caut. În faţa calculatorului, pe Facebook, pe Messenger, pe Youtube, pe blog, pe site-urile de jocuri online. Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Ştiu că stai pe invizibil. Un, doi, trei, Vlad!...

V-am găsit pe toţi, aţi văzut! Şi nici nu aţi apucat să-mi strigaţi „Plimbă ursul!”.

V-am spus că-mi place jocul ăsta! Of, şi nu l-am mai jucat de mult! Dar văd că tot mi-am amintit. Bine, în copilărie găseam locuri mult mai bune de ascuns: după cele câteva Dacii din parcare, pe scările blocului, prin ghenă, iar dacă eram la bunici, la ţară, chiar că nu mai aveam niciun scrupul: în pod, în beci, în magazie, în şopron, prin coteneţe, în casă sub masă, încă şi în wc-ul din fundul curţii.

Apoi, la şcoală, în clasa întâi, mi-am făcut noi prieteni de joacă din colegii cu care ne piteam  în pauze după copaci sau după vreun zid. Şi am mai jucat de-a v-aţi ascunselea de atunci de nu ştiu câte ori. Şi câteva generaţii de copii după noi, până când au apărut jocurile video sau internetul sau poate însuşi Omul negru sau altceva ce nu-mi explic. Nu ştiu exact să spun de când nu am mai auzit Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Un, doi, trei, Vlad!...

Parcă blocurile acum ar fi locuite numai de pensionari sau de salariaţi ocupaţi, oameni serioşi şi taciturni. Bine, eu stau şi în liniştitul cartier Drumul Taberei! Poate pe la voi nu s-au pierdut cu totul strigătele copilăriei.

Ei, şi acum cine se pune că e vremea să mă ascund şi eu?




Iulia Bălan

Remembering the sounds of childhood, when around the block of flats I can hear the sounds One, two, three!, the counting of the children playing Hide and seek! What happens now, when there are no more such sounds, what happened, all the neighbourhood is inhabited by seriosu people? Maybe other neighbourhood have not lost the sounds of childhood games!