Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.

Hai-hui prin Londra. O privire copilaroasa II

A doua zi. 

S-au trezit de cu bună dimineaţă. Au pus niţel copilăria la cale, deasupra cafelelor cu lapte, apoi s-au suit într-unul dintre autobuzele roşii, cu două etaje. De sus, Londra se vedea  ca la cinematograf, iar crengile copacilor care mărgineau strada îngustă păreau să intre prin geamul din faţă. Autobuzul, care era probabil una dintre cutiile de bomboane din vitrine, scăpată din magazin şi însufleţită peste noapte, i-a dus la destinaţie: o casă veche, mare şi albă. Cândva, fusese a unui rege. Acum era sediul Institutului Cultural Român din Londra. Tovarăşii de joacă şi copilăreală îi aşteptau. Zâmbitori, binevoitori, prietenoşi. Au stat de vorbă vreme îndelungată – şi parcă limba română e mai bună la gust atunci când de pe străzi culegi numai frânturi de cuvinte străine! Apoi s-au pus pe despachetat.

N-ai zice, dar copilăria e tare grea. Abia a încăput în cele două cufere mari de lemn şi în câteva geamantane vechi, din cele cu cataramă, care se cară şi nu se târăsc pe rotile. Şi încă înghesuită! Învelită în hârtii moi şi în pungi cu pernuţe de aer, dintr-acelea de să le tot spargi şi să nu te saturi – căci amintirile, fărâmele de trecut, poveştile şi mărturiile sunt fragile şi trebuie păstrate cu grijă. E de-ajuns să le zdruncini niţel, fie şi din greşeală – şi paf! – s-au făcut fărâme. Sau abur, sau fum, sau nisip care îţi scapă printre degete neîncotro şi nu ştii de unde să-l mai aduni. De-aia copilăria trebuie ocrotită – de prea multe atingeri care o tocesc, de zdruncinături şi, mai ales, de timpul care trece şi apasă. Fie şi în pungi de plastic. Bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă, copilăria a fost scoasă, dezvelită şi aşezată cu grijă. Deocamdată, într-un depozit. Pentru că spaţiul care avea să o găzduiască pentru o lună, preschimbându-se într-un tărâm de pâslă şi acadea, era destinat în acea seară oamenilor mari... Bucăţi de copilărie uitate prin unghere nu ar fi dat bine. Aşa că cei trei, sfârşind cu despachetatul, au plecat la plimbare, urmând să se întoarcă în ziua următoare.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Prima zi plină în Londra a fost destinată tatonărilor, pregătirilor pentru expoziţie. Cei trei s-au deplasat la sediul Institutului Cultural Român, ICR, partener în cadrul proiectului. Acolo au făcut cunoştință cu personalul Institutului, extrem de afabil, și au purtat lungi discuţii cu directorul. Cum în seara aceea sala Brâncuşi era rezervată unui alt eveniment al instituţiei, construirea propriu-zisă a expoziţiei a fost amânată pentu ziua următoare, curatorii şi voluntara rezumându-se la despachetat. În puținele ore rămase, cei trei s-au bucurat de privelişti fugitive şi cam înnorate ale capitalei britanice. 

Anca Maria Pănoiu

The second day of the expedition for the itinerant exhibition in the first location, London, was occupied with unpacking the childhood sent through the post. The next day was destined to prepare and set place of the exhibition.

 

Hai-hui prin Londra. O privire copilăroasă

Prima zi


Am să vă spun o poveste. Una despre trei copii mari care au luat pruncia în spinare şi au pornit cu ea peste mări şi ţări, ca să le-o amintească şi celor de departe... Să purcedem, dar.

          
 Întâi şi întâi, cei trei au demontat copilăria bucăţică cu bucăţică şi au aşezat-o, cu grijă, în cutii. Da, da, în cutii – căci acolo se păstrează amintirile. Și visele, şi dorinţele, până când se coc şi sunt gata să zboare. În cutii de lemn mari, greoaie, mirosind iute a nuc, a vechi şi puţin prăfuite de atâta nostalgie şi aducere-aminte... Pe urmă au încredinţat cutiile cu povara copilăroasă păsărilor şi câtorva licurici, ca să le ducă departe... Apoi au pornit şi ei pe urmele lor. Au zburat pe aripile unui vultur de fier tot spre apus. Au plutit printre nori – nişte vălătuci de vată din zahăr în bâlciul lui Dumnezeu (unde Soarele este o ENORMĂ acadea cu miere!!!). Cerul arăta precum faianța din bucătărie atunci când ne-apucăm să facem torturi pe furiş: împroşcat cu mormane de frişcă.

            
Au zburat mult, mult, până într-o ţară îndepărtată care se găseşte la întretăierea unor mări învolburate şi-a unor aprige vântoase. De fapt este o insulă mare, mare. Aici, oamenii sunt roşcovani şi au pistrui, vorbesc engleză şi se plimbă toată ziua cu nişte autobuze roşii. Tot roşii sunt şi nişte cutii mari cât un stat de om, care se găsesc din loc în loc pe stradă – seamănă cu nişte puşculițe şi scrie pe ele „TELEPHONE”. Iar străzile sunt înguste, mărginite de clădiri înalte, înzorzonate cu piatră dăltuită în fel şi chip. Mai peste tot sunt vitrine sclipitoare, colorate şi felurite ca nişte cutii străvezii cu zaharicale. Străzile sunt pline de oameni care mişună grăbiţi încoace şi încolo – sunt atât de mulţi, încât atunci când nu mai încap, coboară prin nişte găuri şi merg pe sub pământ, unde au o grămadă de trenuri lungi şi zgomotoase, care vâjâie tot timpul prin tunele întunecate şi întortocheate. Pe deasupra lor sunt turnuri, castele şi o sumedenie de poduri peste o gârlă mare, şerpuitoare, pe care plutesc bărci din care nişte oameni mici îţi fac cu mâna. E plin de pomi, de flori, de iarbă şi chiar de veveriţe gri, cu cozi stufoase, încât pe alocuri, oraşul ăsta mare arată ca o grădină. O grădină în care oamenii se plimbă, aleargă, merg cu bicicleta, stau pe iarbă, râd şi vorbesc. Oameni de toate culorile – albi, roşcaţi, bruni şi gălbui, cu ochi rotunzi sau atât de alungiţi, încât te miri cum de văd pe unde să meargă prin asemenea crăpături. Oameni feluriţi, de la care ţi-e dat să auzi toate limbile pământului...

           
Când s-au văzut coborâţi dintre nori, cei trei copii mari au pornit în căutarea hotelului. Au rătăcit puţin pe străzile întortocheate, albe, cu lespezi de piatră pe jos, maşini negre și muşcate la ferestre... Însă puţin câte puţin, ajutaţi de nişte desene mari, împăturite, care se cheamă hărţi, au ajuns acolo unde erau aşteptaţi. Seara se aşternea încet peste străzile răcoroase, puţin plouate şi peste parcul de aproape. Acadeaua de miere pâlpâia din ce în ce mai slab, iar Moş Ene dădea târcoale. I-au dat ascultare, căci urmau două zile grele de muncă.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Lila Passima şi Cosmin Manolache, curatori ai Muzeului Național al Ţăranului Român, însoţiţi de voluntara Anca-Maria Pănoiu, s-au deplasat la Londra, la sediul ICR, pentru a monta expoziția itinerantă din cadrul proiectului european „Copilăria. Rămăşiţe și patrimoniu” în primul dintre cele şapte oraşe europene incluse în program. După trei ore de zbor în condiții normale, cu uşoare turbulențe datorate condițiilor meteorologice, cu aterizat în capitala britanică pe aeroportul Heathrow şi s-au îndreptat spre hotel, unde s-au bucurat de o binemeritată odihnă, menită să le încarce bateriile înainte de două zile de muncă.

Anca Maria Pănoiu

The first day of the journey to London, for the first itinerant exhibition: Childhood. Remains and Heritage. A tale told as if seen through the eyes of a child, with the adventures of the flight and how the three grown-up children went to the exhibition place the first day.

De-a v-aţi ascunselea

Este cel mai frumos.

Este cel mai iubit.

Este cel mai cel.

Este jocul copilăriei mele.

Poate că pentru voi, altul este Jocul. Eu îl voi lăuda pe acesta.

Să stabilim cine se pune! Păi, mă pun eu acum. Încep să număr: unu... doi... trei, patru, cin-şase-şapte-opt-nouă... Zeceeeee! Cine nu-i gata îl iau cu lopata! V-aţi ascuns? Am început să vă caut. În faţa calculatorului, pe Facebook, pe Messenger, pe Youtube, pe blog, pe site-urile de jocuri online. Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Ştiu că stai pe invizibil. Un, doi, trei, Vlad!...

V-am găsit pe toţi, aţi văzut! Şi nici nu aţi apucat să-mi strigaţi „Plimbă ursul!”.

V-am spus că-mi place jocul ăsta! Of, şi nu l-am mai jucat de mult! Dar văd că tot mi-am amintit. Bine, în copilărie găseam locuri mult mai bune de ascuns: după cele câteva Dacii din parcare, pe scările blocului, prin ghenă, iar dacă eram la bunici, la ţară, chiar că nu mai aveam niciun scrupul: în pod, în beci, în magazie, în şopron, prin coteneţe, în casă sub masă, încă şi în wc-ul din fundul curţii.

Apoi, la şcoală, în clasa întâi, mi-am făcut noi prieteni de joacă din colegii cu care ne piteam  în pauze după copaci sau după vreun zid. Şi am mai jucat de-a v-aţi ascunselea de atunci de nu ştiu câte ori. Şi câteva generaţii de copii după noi, până când au apărut jocurile video sau internetul sau poate însuşi Omul negru sau altceva ce nu-mi explic. Nu ştiu exact să spun de când nu am mai auzit Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Un, doi, trei, Vlad!...

Parcă blocurile acum ar fi locuite numai de pensionari sau de salariaţi ocupaţi, oameni serioşi şi taciturni. Bine, eu stau şi în liniştitul cartier Drumul Taberei! Poate pe la voi nu s-au pierdut cu totul strigătele copilăriei.

Ei, şi acum cine se pune că e vremea să mă ascund şi eu?




Iulia Bălan

Remembering the sounds of childhood, when around the block of flats I can hear the sounds One, two, three!, the counting of the children playing Hide and seek! What happens now, when there are no more such sounds, what happened, all the neighbourhood is inhabited by seriosu people? Maybe other neighbourhood have not lost the sounds of childhood games!

Lapte gros si smantanos, ca prinde bine la os in Parcul Izvor

Asta seara nu mai aveam chef sa haladui prin Pantelimon, sa observ caracteristicile fizice si sociale ale cartierului. Si pe deasupra si sistematic. Am zis ca mai bine dau o fuga cu longboard-ul prin Cismigiu si apoi prin Izvor. Muzica buna (tot ascult de ceva vreme niste fete care tipa intr-un fel, de iti vine sa dai talpa incontinuu), rulmenti buni, am urmat traseul stabilit mental.

Dupa o tura de Izvor, supriza domle! Chiar in stanga, pe diagonala cu crasma de langa statia de Metrou, vreo 20-30 de adolescenti stateau la iarba verde. Dintre ei, 10 baieti jucau "Lapte gros si smantanos". Mi-am zis, "ei, pana la urma jocurile astea  nu se pierd asa usor". Entuziast am scos repede aparatul de fotografiat si am inceput, zambind si amintindu-mi si eu de jocul dureros al copilariei, sa ii fotografiez.

Au jucat dupa aceleasi reguli. Baietii se impart in doua echipe, dupa care se arunca cu banul si se decide care echipa si-o incaseaza si care se distreaza. Pe langa echipe, mai e nevoie ori de un baiat (mai firav de fel, care nu ar suporta  greutatea coechipierilor) sau o fata, carora li se spune generic "Pernuta". Pernuta sta rezemata de un copac, de un zid, de o masina etc.Sta sprijinata de orice suprafata solida care poate sa tina presiunea barbarilor care se arunca ca animalele pe selile baietilor din echipa adversa. Rolul pernutei e sa tina in brate capul primului baiat, care sta in pozitia caprei. Ceilalti coechipieri isi proptesc si ei la randul lor, capul intre cracii colegilor, pentru a forma un sarpe solid, care sa nu se clatine atunci cand adversarul sare si calareste.

Odata sarpele format, ceilalti se pregatesc sa se arunca ca animalele pe caprite. Regula este ca cei care sar, sa se tina bine, altfel, daca unul dintre ei cade de pe zid, inainte sa se finalizeze jocul, vor pierde si vor lua locul caprelor. Acelasi lucru se intampla si cu zidul format. Daca se daramana, atunci baietii mai stau o tura.
Ei bine, daca pana aici nu se intampla nimic si toti respecta regulile, echipa cocosata trebuie sa ghiceasca "cate oua are baba"(ultimul dintre saritori ridica mana si arata 1,2 sau 3 degete). Daca se ghiceste, se schimba rolurile, daca nu, se mai sta o tura.

In copilarie mai era o varianta cu moneda, care era lasata sub o piatra. Trebuia sa se ghiceasca fata banului.
Doamne, ce mai urlam in copilarie de durere. Ne rupeam spatele, nu alta. Nu imi amintesc de vreun accident
serios, mai mult de spinari "desirate", inrosite si in agonie. Fetele nu intelegeau jocul. Nici parintii. Si cred ca nici noi, cei care il jucam, nu pricepeam mare lucru. Era vorba de distractie, calareala, durere si violenta. Iar violenta asta, a tot fost prezenta in jocurile copilariei, iar noi in proximitatea ei ne simteam tare bine si ne amuzam copios.

Partea cea mai interesanta a jocului, e atunci cand echipei care sare i se pregateste "oarba". Cand primul baiat se pregateste sa se arunce pe spinarile baietilor, acestia se dau la o parte. Cadere liberaaaaaa! Si toata lumea rade, chiar si patitul. Dupa oarba, increderea se pierde si nimeni nu mai juca lapte gros si smantanos. La fel cum s-a intamplat si in Izvor. Baietii s-au potolit, s-au asezat pe gazon si au inceput sa tachineze fetele. Ajuns acasa, am cautat pe youtube jocul si am gasit zeci de filmulete:)

Vlad Catuna

Walking in a park in the center of Bucharest, there were a group of teenagers who were playing one of the games that everybody plays while children, "Lapte gros". Two groups of boys are formed, one is staying one behing the other, bended over, and the boys from the other group is jumping on the other's back. This game is still played over and over again by each generation.