De-a v-aţi ascunselea

Este cel mai frumos.

Este cel mai iubit.

Este cel mai cel.

Este jocul copilăriei mele.

Poate că pentru voi, altul este Jocul. Eu îl voi lăuda pe acesta.

Să stabilim cine se pune! Păi, mă pun eu acum. Încep să număr: unu... doi... trei, patru, cin-şase-şapte-opt-nouă... Zeceeeee! Cine nu-i gata îl iau cu lopata! V-aţi ascuns? Am început să vă caut. În faţa calculatorului, pe Facebook, pe Messenger, pe Youtube, pe blog, pe site-urile de jocuri online. Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Ştiu că stai pe invizibil. Un, doi, trei, Vlad!...

V-am găsit pe toţi, aţi văzut! Şi nici nu aţi apucat să-mi strigaţi „Plimbă ursul!”.

V-am spus că-mi place jocul ăsta! Of, şi nu l-am mai jucat de mult! Dar văd că tot mi-am amintit. Bine, în copilărie găseam locuri mult mai bune de ascuns: după cele câteva Dacii din parcare, pe scările blocului, prin ghenă, iar dacă eram la bunici, la ţară, chiar că nu mai aveam niciun scrupul: în pod, în beci, în magazie, în şopron, prin coteneţe, în casă sub masă, încă şi în wc-ul din fundul curţii.

Apoi, la şcoală, în clasa întâi, mi-am făcut noi prieteni de joacă din colegii cu care ne piteam  în pauze după copaci sau după vreun zid. Şi am mai jucat de-a v-aţi ascunselea de atunci de nu ştiu câte ori. Şi câteva generaţii de copii după noi, până când au apărut jocurile video sau internetul sau poate însuşi Omul negru sau altceva ce nu-mi explic. Nu ştiu exact să spun de când nu am mai auzit Un, doi, trei, Cristina! Un, doi, trei, Ana! Un, doi, trei, Vlad!...

Parcă blocurile acum ar fi locuite numai de pensionari sau de salariaţi ocupaţi, oameni serioşi şi taciturni. Bine, eu stau şi în liniştitul cartier Drumul Taberei! Poate pe la voi nu s-au pierdut cu totul strigătele copilăriei.

Ei, şi acum cine se pune că e vremea să mă ascund şi eu?




Iulia Bălan

Remembering the sounds of childhood, when around the block of flats I can hear the sounds One, two, three!, the counting of the children playing Hide and seek! What happens now, when there are no more such sounds, what happened, all the neighbourhood is inhabited by seriosu people? Maybe other neighbourhood have not lost the sounds of childhood games!

Lapte gros si smantanos, ca prinde bine la os in Parcul Izvor

Asta seara nu mai aveam chef sa haladui prin Pantelimon, sa observ caracteristicile fizice si sociale ale cartierului. Si pe deasupra si sistematic. Am zis ca mai bine dau o fuga cu longboard-ul prin Cismigiu si apoi prin Izvor. Muzica buna (tot ascult de ceva vreme niste fete care tipa intr-un fel, de iti vine sa dai talpa incontinuu), rulmenti buni, am urmat traseul stabilit mental.

Dupa o tura de Izvor, supriza domle! Chiar in stanga, pe diagonala cu crasma de langa statia de Metrou, vreo 20-30 de adolescenti stateau la iarba verde. Dintre ei, 10 baieti jucau "Lapte gros si smantanos". Mi-am zis, "ei, pana la urma jocurile astea  nu se pierd asa usor". Entuziast am scos repede aparatul de fotografiat si am inceput, zambind si amintindu-mi si eu de jocul dureros al copilariei, sa ii fotografiez.

Au jucat dupa aceleasi reguli. Baietii se impart in doua echipe, dupa care se arunca cu banul si se decide care echipa si-o incaseaza si care se distreaza. Pe langa echipe, mai e nevoie ori de un baiat (mai firav de fel, care nu ar suporta  greutatea coechipierilor) sau o fata, carora li se spune generic "Pernuta". Pernuta sta rezemata de un copac, de un zid, de o masina etc.Sta sprijinata de orice suprafata solida care poate sa tina presiunea barbarilor care se arunca ca animalele pe selile baietilor din echipa adversa. Rolul pernutei e sa tina in brate capul primului baiat, care sta in pozitia caprei. Ceilalti coechipieri isi proptesc si ei la randul lor, capul intre cracii colegilor, pentru a forma un sarpe solid, care sa nu se clatine atunci cand adversarul sare si calareste.

Odata sarpele format, ceilalti se pregatesc sa se arunca ca animalele pe caprite. Regula este ca cei care sar, sa se tina bine, altfel, daca unul dintre ei cade de pe zid, inainte sa se finalizeze jocul, vor pierde si vor lua locul caprelor. Acelasi lucru se intampla si cu zidul format. Daca se daramana, atunci baietii mai stau o tura.
Ei bine, daca pana aici nu se intampla nimic si toti respecta regulile, echipa cocosata trebuie sa ghiceasca "cate oua are baba"(ultimul dintre saritori ridica mana si arata 1,2 sau 3 degete). Daca se ghiceste, se schimba rolurile, daca nu, se mai sta o tura.

In copilarie mai era o varianta cu moneda, care era lasata sub o piatra. Trebuia sa se ghiceasca fata banului.
Doamne, ce mai urlam in copilarie de durere. Ne rupeam spatele, nu alta. Nu imi amintesc de vreun accident
serios, mai mult de spinari "desirate", inrosite si in agonie. Fetele nu intelegeau jocul. Nici parintii. Si cred ca nici noi, cei care il jucam, nu pricepeam mare lucru. Era vorba de distractie, calareala, durere si violenta. Iar violenta asta, a tot fost prezenta in jocurile copilariei, iar noi in proximitatea ei ne simteam tare bine si ne amuzam copios.

Partea cea mai interesanta a jocului, e atunci cand echipei care sare i se pregateste "oarba". Cand primul baiat se pregateste sa se arunce pe spinarile baietilor, acestia se dau la o parte. Cadere liberaaaaaa! Si toata lumea rade, chiar si patitul. Dupa oarba, increderea se pierde si nimeni nu mai juca lapte gros si smantanos. La fel cum s-a intamplat si in Izvor. Baietii s-au potolit, s-au asezat pe gazon si au inceput sa tachineze fetele. Ajuns acasa, am cautat pe youtube jocul si am gasit zeci de filmulete:)

Vlad Catuna

Walking in a park in the center of Bucharest, there were a group of teenagers who were playing one of the games that everybody plays while children, "Lapte gros". Two groups of boys are formed, one is staying one behing the other, bended over, and the boys from the other group is jumping on the other's back. This game is still played over and over again by each generation.

Madlena de coacăze roșii

Rozine. Așa știu eu că se numesc coacăzele roșii. Bunicii mei aveau atât de multe în grădină, încât făceau în fiecare an un vin roze foarte bun. Bineînțeles că eu mă delectam cu sucul de la început, un must dulce, dulce. Se mai făcea și foarte mult compot și duceață de rozine. Toată iarna mâncam clătite cu dulceața de rozine. 
Am multe amintiri ce-mi sunt stârnite de fiecare dată când mănânc aceste fructe. Sunt "madlena" mea. 
În fiecare vacanță era primul lucru pe care îl făceam când ajungeam la bunici, la țară, mergeam să culegem rozine în grădină: bunica și noi, cei patru nepoți. Ne puneam niște pălării mari de paie, ne luam niște scăunele mici, speciale, oale mari după noi și mergeam la cules de rozine. Culegeam ce culegeam, dar cel mai des mâncam fructele roșii, translucide dacă te uitai la soare.
Ca să treacă mai repede timpul, ne jucam mereu. Tufele se transformau în fortărețe pe care trebuia să le cucerim, culegându-le fructele. Bunica ne mai spunea povești. 
Cel mai tare, însă, mă temeam, de fiecare dată, de urechelnițe. Apăreau de unde nu te așteptai și le simțeai cum ți se urcă pe mână. Urâte gângănii... Nici acum nu le suport. Ca să mai scap de ele mă mai refugiam la tufele de agrișe, unde nu le văzusem niciodată. Sau la tufele de zmeură - fortărețe adevărate unde noi, cei patru verișori ne jucam foarte des. Împărțiți mereu în două echipe (cei mari și cei mici), ne atacam cetățile și le goleam de zmeură, cel mai evident semn al invaziei. Făceam și granițe, tuneluri prin zmeuriș ca să ajungem dintr-o parte într-alta. Cei din cealaltă echipă nu trebuiau să le știe. Nici nu trebuiau să bănuiască unde este mai multă zmeură. 
La vârsta copilăriei mi se părea că am loc să construiesc acolo de toate. Mai târziu, când am crescut mă minunam unde ne ascundeam în zmeuriș. Nu prea mi se părea că ar fi loc.
De mai mulți ani grădină e abandonată acum, nu mai merge nimeni să cucerească fortărețe de rozine sau zmeură. Mai rar merge fratele meu pe acolo. Anul acesta a cules ceva fructe și ne-a adus și nouă acasă. De gust. Gustul copilăriei. 
                                                                                                                    Ana Iuga


Eating red currants makes me remember the games played in childhood in the countryside in the bushes of red currants or raspberry. It was how the holiday started immediately after arriving at the grandparents place. 

De-a joaca prin cartier - Hotii si vardistii.

Ma tot plimb prin cartierele bucurestene de ceva vreme si constat absenta copiilor din fata scarii blocului. Ma intreb, oare unde sunt copiii astia? De ce nu ii vad cu cheia la gat, cu maieul bagat in pantaloni si in picioarele goale? De ce nu ii aud harjonind, tipand prin scarile blocului, batand mingea? De ce nu se aud sunetele jocurilor copilariei mele?          Imi aduc aminte repede ca sunt in Bucuresti si ca au trecut ceva ani de cand m-am desprins de cartierul provincial si de jocurile cu care am crescut: tevi de pvc cu cornete, Alibaba,  caruciorul cu rulmenti, turca, gata si cercul, puscoaiele cu doze de combina sau tractor, tunurile cu carbit, castelul, hotii si vardistii, cataratul pe blocuri si multe altele.
Mai realizez ca de vreo cativa ani, calculatorul si internetul suplinesc jocurile "primitive" ale copilariei. Am prins si eu perioada de tranzitie. Eram prin clasa a 6-a cand incepea sa se contureze nebunia cu calculatorul. Usor, usor abandonam si noi spatiul din fata blocului iar timpul ni-l  petreceam in salile de internet cafe sau acasa la prietenii/vecinii care detineau minunea tehnologiei. Discutam de procesoare, memorie, jocuri, site-uri porno, muzica, programele, hackereala, Mirc. Au mai trecut vreo 2-3 ani si am inceput sa ne strangem acasa la colegi, sa o punem de o retea. Stateam tot weekendul, cu proviziile pregatite, si stiu ca jucam incontinuu Quake, Atomic Bomberman, Counter Strike, Age of Empires si multe alte jocuri de strategie.
Am constatat cu surprindere ca acum, daca vrei sa joci Hotii si Vardisti, deschizi  calculatorul, intri pe un site de jocuri online, selectezi jocul, apesi butonul de start si gata,  incepe distractia.Cum ma asteptam regulile jocului difera. Ai un individ pe care trebuie sa il  muti de colo colo cu sagetile stanga-dreapta, sus-jos, si cand mai vrei sa sari peste obstacolo, apesi pe X. Castigi puncte stand  in fata calculatorului. Ce porcarie, imi zic!
Apoi noi cand ne jucam de-a Hotii si Vardistii, nu ne rezumam la un birou si un ecran, ci la un  cartier intreg (noi ii spuneam Confectii, ca se afla in promixitatea fabricii de textile) care cuprindea vreo 15 blocuri (blocuri de 4 etaje, cu doua-trei scari, de la G1 la G15), o centrala termica, o casa, un restaurant, un parc de joaca, doua terenuri de joaca (tranformate de vecinii gospodari in gradini de zarzavaturi) si mai cuprindea terenurile betonate din spatele blocurilor.
Regulile jocului erau destul de simple. Ne strangeam vreo 10 baieti si ne imparteam in doua echipe.
Unii erau hotii, ceilalti vardistii. Ca sa fie jocul mai frumos, il jucam vara, in vacanta, de cu seara pana la miezul noptii, cand incepeau parintii sa misune prin cartier sa ne stranga si sa ne bage la sapuneala, la masa si la somn. Jocul asta era un fel de-a v-ati ascunselea, numai ca spre deosebire de acesta, hotii care trebuiau sa se ascunda in zona delimitata, trebuiau sa fie prinsi de vardisti.
Lumea din cartier stia cand incepe joaca. Era forfota mare, era agitatie si pentru ca hotii, isi scoteau tricourile si le prindeau in jurul capului, imitand asltfel luptatorii ninja. Si incepeam sa ne fugarim prin cartier, sa ne cataram prin copaci, sa ne alergam prin jurul masinilor. Hotii nu aveau voie prin scarile blocurilor pentru ca jocul  s-ar fi intins foarte mult, iar vardistii s-ar fi plictisit (scarile blocurilor erau lipsite de interfoane, la fel cum sunt si acum). Apoi hotii nu aveau voie sa stea ascunsi intr-un anumit loc prea multa vreme. Cum erau prinsi toti hotii, rolurile se inversau si nebunia incepea. Vardistii nu aveau voie sa se grupeze in mai mult de doi oameni si sa urmareasca aceeasi tinta. 
Cum spuneam, pana cand veneau mamele si ne bagau in casa. Foamea nu o simteam. In schimb ne era sete! Noroc cu vecinii care aduceau provizii  de la pompele de apa de pucioasa (puturi forate la mare adancime in perioada imediat dupa Cernobil)! Apa de magazin nu ne era cunoscuta! Oricum,  nu aveam bani si ar fi fost o aberatie sa dai bani pe apa. Nici apa de la robinet nu ne placea, ca se simtea gustul puternic de clor.

Vlad Catuna

Remembering of a game children play in all the neighbourhood of a city, a game called "Hotii si vardistii" (The robbers and the policemen"), a sort of hide-and-seek game. In the same  time, this memory starts a comparison between this game played by the children out-door (15 years ago) and the game with the same name, but that can be found on computer (internet), and how children these days spend more time in front of a computer than playing out-door with other children. The memory started during a research in a neighborhood in Bucharest.

De acum ne copilărim

În Evul Mediu european, copilăria se sfârşea la vârsta de 10 ani, iar pe la 13 ani, fetele erau gata de măritiş. În alte colţuri ale lumii, de cum lăsau din mână jucăriile, băieţii din familiile domnitoare puteau primi răspunderea destinului unei ţări întregi. Aşadar, în culturi şi epoci diferite, copilăria a fost şi ea diferit percepută şi definită, dovedindu-se un concept cu graniţe şi înţelesuri schimbătoare.

Ideea proiectului nostru s-a născut tocmai din dorinţa de a aşeza în context european manifestarea acestor diferenţe şi totodată, de a marca percepţia lor şi atitudinile pe care le generează.

În atingerea obiectivului general - recuperarea şi valorificarea memoriei copilăriei (comunicată prin obiecte, imagini şi istorie orală), ca sistem de transmitere şi împărtăşire a valorilor locale şi a identităţii culturale în cadru european - ne-am propus să parcurgem următoarele etape: descoperirea şi cercetarea unor colecţii private de obiecte, printr-o abordare antropologică; organizarea de ateliere de memorie orală pentru copii şi vârstnici; crearea unui muzeu virtual al copilăriei, pornind de la expoziţii tematice; iniţierea unei platforme web ce va permite actualizarea continuă cu date despre copilărie; organizarea unei expoziţii-semnal itinerante în Europa; implicarea voluntarilor în toate etapele proiectului.

Cea mai mare provocare va fi realizarea unui muzeu atotcuprinzător al copilăriei, fie el şi virtual, dacă ne gândim că cele mai multe instituţii europene cu profil similar se concentrează doar asupra unor capitole atent circumscrise ale temei, cum ar fi jocurile şi jucăriile, inventarul de obiecte casnice etc. Ceea ce îşi doresc organizatorii şi partenerii implicaţi este o largă cuprindere, din care să nu lipsească documentarea unor probleme cum ar fi numele copilului, educaţia, sărbătorile, textele orale destinate lor, ca şi cele create de ei, bolile şi vindecările, hainele şi hrana, alături de jocurile şi jucăriile tradiţionale, sau de dezbaterile contemporane asupra tuturor acestor capitole.

Proiectul se va derula pe parcursul a 2 ani (mai 2011 – aprilie 2013) cu sprijinul Programului CULTURA 2007-2013 al UNIUNII EUROPENE. Organizator principal MUZEUL NAŢIONAL AL ŢĂRANULUI ROMÂN; co-organizatori: INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN, ASSOCIATION POUR LA PROMOTION DE L'EDUCATION DES ENFANTS (Paris, Franţa) şi MUZEUL DIN LEBORK (Polonia); parteneri: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Asociaţia Ethnokids (Bruxelles).

The project "Childhood. Remains and Heritage", coordinated by the Museum of the Romanian Peasant (Romania), together with the Romanian Cultural Institute (Romania), The Association for Promoting the Children's Education (France) and Lebork Museum (Poland) is an European project supported by the CULTURA Programme of the European Union and it aims to recover and value the recent memory of childhood (communicated through objects, images and oral history) as a system of transmitting and sharing local values and cultural identity inside the European Culture Heritage.