Colegii de grădiniţă

Alexandra, fata de securişti

Pe colega mea de grădiniţă Alexandra n-o prea aveam la inimă, şi pe bună dreptate. Faima rea şi-o dobândise fără să vrea, sădind în sufletul tovarăşilor de grădiniţă sâmburele verde al invidiei. Cu toţii râvneam sârguincios la sandvişurile ei cu salam de sibiu şi la bucăţelele de ciocolată albă nemaivăzută, din care ne dădea uneori să gustăm cu condescendenţă. Mare greşeală : pătrăţica albă de ciocolată pe care mi-a oferit-o într-o bună zi n-a făcut decât să mă înciudeze mai dihai pe binefăcătoarea mea cea privilegiată.

Părinţii mă consolau spunând cu dispreţ că e fată de securişti şi ăştia au de toate. Dar eu tot jinduiam după pelerina ei de ploaie galbenă cu Mickey Mouse, o splendoare...

Maşa, poliglota

Prietena mea cea mai bună de la grădiniţă se numea Maşa şi cred că a devenit primul meu model. Frau Ilse, educatoarea, a lăudat-o într-o zi în faţa grupei pentru că ştia deja trei limbi străine : rusa, de la tatăl ei, germana, de la grădiniţă, şi româna de peste tot. Tare-aş fi vrut să fiu şi eu în locul ei pe podium. De asemenea cu ea am făcut primele exerciţii spirituale. Ne rugam amândouă la Maica Domnului care ne răspundea înapoi în gând. La drept vorbind, mie Preacurata nu prea îmi răspundea, dar mă prefăceam că da, să nu mă fac de râs în faţa Maşei. Şi împăratul avea nişte minunate haine noi.

Vlad, Mihai şi cu mine, ménage à trois

Ah, grădiniţa... Prima dragoste, prima săgeată a lui Cupidon... Dar ce te faci când săgeata e bifurcată şi ai de ales între Vlad şi Mihai, unul blond şi altul brunet? Mai întâi, trebuie să ai o mamă care să-ţi dea idei, ursindu-ţi că se vor bate băieţii în săbii pentru tine când o să fii mare. Apoi, psihicul de trofeu astfel cultivat se rafinează cu ifose de gingăşie deprinse din filme romanţioase. Se obţine o fantezie cu cei doi prinţi Vlad şi Mihai luptând în război pentru domniţa care, copleşită de atâtea emoţii, leşină teatral în braţele unuia dintre  pretendenţi.

Dana Georgescu

Kindergarten mates

Alexandra makes her kindergarten mates envious of her rare possessions, provided by her parents working for the Securitate.

Maşa speaks several foreign languages and allegedly talks to Virgin Mary. She sets an example for her best mate.

Kindergarten boys become protagonists of a fantasy in which they fight for a damsel in distress.

Adelinele

„Ce-o fi și cu chestia aia maaare și pufoasă în care mă înfășoară în fiecare seară, după baie?”

Aveam vreun an. Eram un boț de carne mic și nedumerit, pe care „cei mari” îl înfofoleau, ocrotitori, într-o pătură moale cu ciucuri, în carouri roz, albe și bleu. Pledul cel călduros e una dintre primele amintiri de când m-am pomenit pe lume. Parc-ar fi fost acolo dintotdeauna.

Când m-am ridicat și eu copăcel, înțelegând cât de cât ce e cu mine, am început să însuflețesc lucrurile din jur. Fiecare avea un nume, o poveste, un rost. Și cum rostul păturii, acela de a mă înveli și încălzi după fiecare baie, cam pălise de când nu mai eram chiar un ghemotoc de copil și nu mă mai încăpea, am... înaintat-o în grad. Acum dormeam cu ea. Era pe post de ursuleț. O rulam ca pe-o clătită, o îmbrățișam cu tandrețe și adormeam așa, cu ciucurii albaștri și roz gâdilându-mi nările. 

Un asemenea tovarăș avea nevoie însă și de un nume. Unul grozav, că doar nu era vorba de orice păturică, era păturica mea de-luat-în-brațe-noaptea! Nu l-am căutat prea mult. De fapt, cred că numele m-a căutat pe mine, în persoana unei fetițe pe care am admirat-o foarte, foarte mult! O chema Adelina și avea ȘASE ANI! Șase ani... vă dați seama ce mare era? Eu, care aveam abia 3, mă gândeam cu fascinație și ochi pierduți în zare cum o să fiu eu când o să am vârsta ei, ce mare, ce cuminte, ce educată și așa și pe dincolo... eventual și cu zulufi blonzi, ca Adelina, deși eu eram șatenă toată ziua. Că na, doar fetițele mari, de 6 ani adicătelea, au zulufi blonzi! Și nu numai bucle, nu numai ochi albaștri avea Adelina. Mai avea și o păpușă cu păr luuung, roz aprins și coadă de sirenă...! În seara în care ne-am jucat împreună, acasă la niște prieteni de familie comuni ai părinților noștri, a scos-o dintr-o sacoșă misterioasă (o sacoșă cu minuni, poate... mai știi?) și a început să-i pieptene cosițele aprinse. De la nivelul meu, Adelina era o persoană foarte înaltă, iar păpușa din mâinile ei, la care mă uitam cu capul dat pe spate, era un bun inaccesibil. Așadar, cum nu se putea obține prin simplă autoservire (cu tot circul pe care l-ar fi stârnit perspectiva), bucuria de a-i mângâia/pieptăna/înnoda/încurca cosițele roz trebuia câștigată prin rugăminți fierbinți... Vezi să nu! O fi avut ea Adelina zulufi de zână blondă, dar era o scorpie răutăcioasă! „Nu ți-o dau, c-o strici!” mi-a spus de sus, cu un ton care se voia matern, binevoitor și prevăzător, un fel de fii-fetiță-cuminte-și-ascultă-mă-că-eu-sunt-mai-mare. Timp în care continua s-o dezmierde și să mi-o plimbe pe la nas. Dar eu n-aveam încă 6 ani, așa că nu știam prea multe. Aproape instinctiv am trecut la planul B: scandalul. Mi-am simțit pieptul răvășit de durerea neputinței, care a izbucnit într-un gâlgâit de suspine și lacrimi mari, grele, prelinse pe obraz. Mama ei, de jenă, a început s-o certe că nu-mi dă păpușa. Mama mea, tot de jenă, a început să mă certe pe mine că i-am cerut-o. Și uite-așa, mamele se pierdeau în pedagogii și politețuri, în timp ce eu mă simțeam însingurată și tânjindă, iar Adelina, firește... câștigase!

Pesemne însă că înfrângerea mi-a crescut și mai mult admirația pentru fetiță, căci, ajunsă acasă, am strâns păturica de noapte-bună în brațe și i-am spus mamei că de acum încolo o s-o cheme Adelina. Numele desăvârșirii inaccesibile.

Peste ceva vreme am împlinit 6 ani și am văzut că nu-i așa mare brânză. Mi-am dat eu seama că, pentru oamenii din jur, până și la o asemenea venerabilă etate, tot mic și amărât ești.

Peste încă ceva vreme, am împlinit 20. De Adelina cu zulufii blonzi am auzit că a terminat secția de rusă la Limbi Străine și vrea să plece cu bursă la Moscova. Pe cealaltă Adelină am găsit-o uitată într-un ungher, după canapea.

„Ce-o mai fi și cu țolul ăsta scămoșat, cât un șervet de bucătărie...?”

Anca-Maria

When a baby, Anca-Maria used to get wrapped by her parents in a biiig, cosy blanket. When she grew a little older, she felt like giving a name to the blanket, as it had become her dear, dear sleeping mate, instead of a teddy-bear. She chose the name Adelina, after a girl whom she admired a lot, because she was 6 years old (so mature, while Anca was only 3), because she had blonde waves and a wonderful mermaid-doll, which she had refused to share with Anca, driving her into despair. Years after, Anca discovered than being 6 was not such a fuss. Later on, when 20, Anca found the blanket. But now it seemed to her nothing more than a dull piece of cloth, no bigger than a kitchen towel.

Despre omul care locuia în fântână

De strigoi, solomonari sau de ştima apelor am aflat ceva mai târziu. Mult înainte de a afla de alte fiinţe şi duhuri fantastice din mitologia românească, am ştiut de existenţa omului negru din fântână. Vă sună familiar?  

Eram, se înţelege, mică, probabil aveam îin jur de 5-6 ani. În orice caz, eram îndeajuns de mare  încât să mă pot cocoţa şi să-mi vâr capul în fântână.  Simplul fapt de a privi un ochi de apă  îmi acapara în totalitate atenţia pentru momente destul de îndelungate. Acelea erau momentele în care uitam cu totul de orice alte zburdălnicii. O experienţă similară din frageda mea pruncie o aveam atunci când priveam mişcarea roţilor căruciorului în care mă aflam pe asfaltul trotuarelor. Îmi amintesc şi acum canale, diferite texturi ale asfaltului, pe care le-am urmărit pe când îmi spânzuram capul în exteriorul căruciorului în timp ce ai mei mă plimbau.  Cam aşa era şi cu apa din fântâna aflată în curtea bunicilor. Puteam sta minute întregi să  privesc apa aceea care nici măcar nu se întrezărea foarte clar la o asemenea adâncime. Cum bunicii mei se arătau îngrijoraţi că aş putea, într-un moment de neatenţie să cad în fântână, mi-au născocit o poveste. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost născocirea lor sau era un mit care circula prin zonă. Oricum, ştiu că atunci când le povesteam asta copiilor de vârsta mea, eram crezută fără nicio rezervă.  În povestea de care vă spun, era vorba despre chiar omul negru din fântână.  Mh, culmea e că eu în tot timpul cât m-am zgâit în fântână înainte de a auzi povestea, n-am zărit nici urmă de acel om care cică ar fi locuit acolo! 

Acesta, după spusele bunicilor, cică ar fi fost aruncat de nişte tâlhari într-o fântână din sat, iar de atunci,  veghează  necontenit în fiecare din fântânile aflate prin împrejurimi, animat fiind de o dorinţă de răzbunare de nestăvilit.  Omul negru era stăpânit de o asemenea dorinţă de a-şi face dreptate, încât nu dormea şi nu mânca nicicând, ci pândea  în permanenţă  să prindă măcar pe unul dintre rău-făcători.  Încerc să scap de tentaţia de a “îmbogăţi” povestea pentru a-mi umple golurile din memorie, însă ţin minte că omul ăsta negru, cu timpul, îşi uitase ţelul  şi începuse să tragă în fântână mulţi oameni şi copii nevinovaţi care doar se zgâiau în fântână.      

După ce am aflat de omul negru, începusem să mă apropii de fântână cu inima cât un ghemotoc  şi doar pentru fracţiuni de secundă, doar cât să mi se confirme că era la locul lui în fântână şi cât să nu-mi perceapă şi el prezenţa ca să mă poată azvârli în apă. Neîndoielnic, acesta era în fântână de fiecare dată când încercam să mă uit în jos. Acum nu înţelegeam cum de nu-l văzusem când obişnuiam să privesc în ochiul de apă minute în şir.  Asta chiar nu puteam  pricepe. Bunicii îmi spuneau că omul din fântână putea fi văzut doar de oamenii care-i ştiau povestea.  Pentru ceilalţi se făcea invizibil pentru că cei care nu-i ştiau povestea erau cu siguranţă nevinovaţi. 

La  ceva timp după, când deja mi se mai atenuaseră temerile, m-am apropiat de fântână din nou. Mult mai relaxată de data asta. Vroiam să văd dacă omul negru din fântână şi-a găsit sau nu tihna şi dacă mai era încă acolo. Şi… era!  Inima începuse să-mi bată din nou cu putere în piept, dar am continuat să mă uit în jos.  În momentul acela am observat ce nu observasem până atunci.  Cerul, cu nori cu tot, era în apă! Ce caută cerul în apa? Doar n-o fi fost azvârlit de omul negru în fântână. M-am asigurat că cerul era unde trebuia. După aceea am observat că omul negru stătea nemişcat cât stăteam şi eu nemişcată şi se mişca atunci când o făceam şi eu. Eram consternată. Mă oglindeam în apă, aşa cum o facea şi cerul.

Să nu-mi spuneţi acum că de fapt eu eram omul negru!

Simona Gal


Remembering how my grandparents told me that in the fountain there is a black man that lives in there, and who is taking innocent children in his house. This, because I used to stay and stare too much time in the fountain. And when they told me about the black man, I immediately started to see him.