Adelinele

„Ce-o fi și cu chestia aia maaare și pufoasă în care mă înfășoară în fiecare seară, după baie?”

Aveam vreun an. Eram un boț de carne mic și nedumerit, pe care „cei mari” îl înfofoleau, ocrotitori, într-o pătură moale cu ciucuri, în carouri roz, albe și bleu. Pledul cel călduros e una dintre primele amintiri de când m-am pomenit pe lume. Parc-ar fi fost acolo dintotdeauna.

Când m-am ridicat și eu copăcel, înțelegând cât de cât ce e cu mine, am început să însuflețesc lucrurile din jur. Fiecare avea un nume, o poveste, un rost. Și cum rostul păturii, acela de a mă înveli și încălzi după fiecare baie, cam pălise de când nu mai eram chiar un ghemotoc de copil și nu mă mai încăpea, am... înaintat-o în grad. Acum dormeam cu ea. Era pe post de ursuleț. O rulam ca pe-o clătită, o îmbrățișam cu tandrețe și adormeam așa, cu ciucurii albaștri și roz gâdilându-mi nările. 

Un asemenea tovarăș avea nevoie însă și de un nume. Unul grozav, că doar nu era vorba de orice păturică, era păturica mea de-luat-în-brațe-noaptea! Nu l-am căutat prea mult. De fapt, cred că numele m-a căutat pe mine, în persoana unei fetițe pe care am admirat-o foarte, foarte mult! O chema Adelina și avea ȘASE ANI! Șase ani... vă dați seama ce mare era? Eu, care aveam abia 3, mă gândeam cu fascinație și ochi pierduți în zare cum o să fiu eu când o să am vârsta ei, ce mare, ce cuminte, ce educată și așa și pe dincolo... eventual și cu zulufi blonzi, ca Adelina, deși eu eram șatenă toată ziua. Că na, doar fetițele mari, de 6 ani adicătelea, au zulufi blonzi! Și nu numai bucle, nu numai ochi albaștri avea Adelina. Mai avea și o păpușă cu păr luuung, roz aprins și coadă de sirenă...! În seara în care ne-am jucat împreună, acasă la niște prieteni de familie comuni ai părinților noștri, a scos-o dintr-o sacoșă misterioasă (o sacoșă cu minuni, poate... mai știi?) și a început să-i pieptene cosițele aprinse. De la nivelul meu, Adelina era o persoană foarte înaltă, iar păpușa din mâinile ei, la care mă uitam cu capul dat pe spate, era un bun inaccesibil. Așadar, cum nu se putea obține prin simplă autoservire (cu tot circul pe care l-ar fi stârnit perspectiva), bucuria de a-i mângâia/pieptăna/înnoda/încurca cosițele roz trebuia câștigată prin rugăminți fierbinți... Vezi să nu! O fi avut ea Adelina zulufi de zână blondă, dar era o scorpie răutăcioasă! „Nu ți-o dau, c-o strici!” mi-a spus de sus, cu un ton care se voia matern, binevoitor și prevăzător, un fel de fii-fetiță-cuminte-și-ascultă-mă-că-eu-sunt-mai-mare. Timp în care continua s-o dezmierde și să mi-o plimbe pe la nas. Dar eu n-aveam încă 6 ani, așa că nu știam prea multe. Aproape instinctiv am trecut la planul B: scandalul. Mi-am simțit pieptul răvășit de durerea neputinței, care a izbucnit într-un gâlgâit de suspine și lacrimi mari, grele, prelinse pe obraz. Mama ei, de jenă, a început s-o certe că nu-mi dă păpușa. Mama mea, tot de jenă, a început să mă certe pe mine că i-am cerut-o. Și uite-așa, mamele se pierdeau în pedagogii și politețuri, în timp ce eu mă simțeam însingurată și tânjindă, iar Adelina, firește... câștigase!

Pesemne însă că înfrângerea mi-a crescut și mai mult admirația pentru fetiță, căci, ajunsă acasă, am strâns păturica de noapte-bună în brațe și i-am spus mamei că de acum încolo o s-o cheme Adelina. Numele desăvârșirii inaccesibile.

Peste ceva vreme am împlinit 6 ani și am văzut că nu-i așa mare brânză. Mi-am dat eu seama că, pentru oamenii din jur, până și la o asemenea venerabilă etate, tot mic și amărât ești.

Peste încă ceva vreme, am împlinit 20. De Adelina cu zulufii blonzi am auzit că a terminat secția de rusă la Limbi Străine și vrea să plece cu bursă la Moscova. Pe cealaltă Adelină am găsit-o uitată într-un ungher, după canapea.

„Ce-o mai fi și cu țolul ăsta scămoșat, cât un șervet de bucătărie...?”

Anca-Maria

When a baby, Anca-Maria used to get wrapped by her parents in a biiig, cosy blanket. When she grew a little older, she felt like giving a name to the blanket, as it had become her dear, dear sleeping mate, instead of a teddy-bear. She chose the name Adelina, after a girl whom she admired a lot, because she was 6 years old (so mature, while Anca was only 3), because she had blonde waves and a wonderful mermaid-doll, which she had refused to share with Anca, driving her into despair. Years after, Anca discovered than being 6 was not such a fuss. Later on, when 20, Anca found the blanket. But now it seemed to her nothing more than a dull piece of cloth, no bigger than a kitchen towel.