Despre omul care locuia în fântână

De strigoi, solomonari sau de ştima apelor am aflat ceva mai târziu. Mult înainte de a afla de alte fiinţe şi duhuri fantastice din mitologia românească, am ştiut de existenţa omului negru din fântână. Vă sună familiar?  

Eram, se înţelege, mică, probabil aveam îin jur de 5-6 ani. În orice caz, eram îndeajuns de mare  încât să mă pot cocoţa şi să-mi vâr capul în fântână.  Simplul fapt de a privi un ochi de apă  îmi acapara în totalitate atenţia pentru momente destul de îndelungate. Acelea erau momentele în care uitam cu totul de orice alte zburdălnicii. O experienţă similară din frageda mea pruncie o aveam atunci când priveam mişcarea roţilor căruciorului în care mă aflam pe asfaltul trotuarelor. Îmi amintesc şi acum canale, diferite texturi ale asfaltului, pe care le-am urmărit pe când îmi spânzuram capul în exteriorul căruciorului în timp ce ai mei mă plimbau.  Cam aşa era şi cu apa din fântâna aflată în curtea bunicilor. Puteam sta minute întregi să  privesc apa aceea care nici măcar nu se întrezărea foarte clar la o asemenea adâncime. Cum bunicii mei se arătau îngrijoraţi că aş putea, într-un moment de neatenţie să cad în fântână, mi-au născocit o poveste. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost născocirea lor sau era un mit care circula prin zonă. Oricum, ştiu că atunci când le povesteam asta copiilor de vârsta mea, eram crezută fără nicio rezervă.  În povestea de care vă spun, era vorba despre chiar omul negru din fântână.  Mh, culmea e că eu în tot timpul cât m-am zgâit în fântână înainte de a auzi povestea, n-am zărit nici urmă de acel om care cică ar fi locuit acolo! 

Acesta, după spusele bunicilor, cică ar fi fost aruncat de nişte tâlhari într-o fântână din sat, iar de atunci,  veghează  necontenit în fiecare din fântânile aflate prin împrejurimi, animat fiind de o dorinţă de răzbunare de nestăvilit.  Omul negru era stăpânit de o asemenea dorinţă de a-şi face dreptate, încât nu dormea şi nu mânca nicicând, ci pândea  în permanenţă  să prindă măcar pe unul dintre rău-făcători.  Încerc să scap de tentaţia de a “îmbogăţi” povestea pentru a-mi umple golurile din memorie, însă ţin minte că omul ăsta negru, cu timpul, îşi uitase ţelul  şi începuse să tragă în fântână mulţi oameni şi copii nevinovaţi care doar se zgâiau în fântână.      

După ce am aflat de omul negru, începusem să mă apropii de fântână cu inima cât un ghemotoc  şi doar pentru fracţiuni de secundă, doar cât să mi se confirme că era la locul lui în fântână şi cât să nu-mi perceapă şi el prezenţa ca să mă poată azvârli în apă. Neîndoielnic, acesta era în fântână de fiecare dată când încercam să mă uit în jos. Acum nu înţelegeam cum de nu-l văzusem când obişnuiam să privesc în ochiul de apă minute în şir.  Asta chiar nu puteam  pricepe. Bunicii îmi spuneau că omul din fântână putea fi văzut doar de oamenii care-i ştiau povestea.  Pentru ceilalţi se făcea invizibil pentru că cei care nu-i ştiau povestea erau cu siguranţă nevinovaţi. 

La  ceva timp după, când deja mi se mai atenuaseră temerile, m-am apropiat de fântână din nou. Mult mai relaxată de data asta. Vroiam să văd dacă omul negru din fântână şi-a găsit sau nu tihna şi dacă mai era încă acolo. Şi… era!  Inima începuse să-mi bată din nou cu putere în piept, dar am continuat să mă uit în jos.  În momentul acela am observat ce nu observasem până atunci.  Cerul, cu nori cu tot, era în apă! Ce caută cerul în apa? Doar n-o fi fost azvârlit de omul negru în fântână. M-am asigurat că cerul era unde trebuia. După aceea am observat că omul negru stătea nemişcat cât stăteam şi eu nemişcată şi se mişca atunci când o făceam şi eu. Eram consternată. Mă oglindeam în apă, aşa cum o facea şi cerul.

Să nu-mi spuneţi acum că de fapt eu eram omul negru!

Simona Gal


Remembering how my grandparents told me that in the fountain there is a black man that lives in there, and who is taking innocent children in his house. This, because I used to stay and stare too much time in the fountain. And when they told me about the black man, I immediately started to see him.