Cea mai spaimă dintre spaime. Dar şi cea mai dragă dintre drage. A copilăriei şi a adolescenţei, a trecutului şi a prezentului. Mai mult ca sigur şi a viitorului. A timpului meu. Ea e mama, pe care, dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt... ei bine, tare mă tem că aş pufni de râs şi l-aş rosti în parte maliţios, în parte cu un zâmbet complice: "NU!"
Păi şi cum să nu fie aşa, dacă-l rosteşte toată ziua-bună ziua, aşternându-l implacabil, ca pe o ştampilă, peste majoritatea mărunţişurilor vieţii...? Vrei să te duci la ea s-o iei în braţe, cu inima revărsându-se de dor şi drag. O cuprinzi şi o simţi între palme cum se încordează, apoi se chirceşte ca o mâţă stropită cu furtunul: "Nu, nu, nu! Stai, lasă-mă!" Asta dacă nu preschimbă scrâşnirea îmbrăţişării într-o veritabilă şedinţă de kineto-terapie, zdrobind romantismul cu nevoi reumatice: "Strânge-mă mai jos! Aşa, aşa, până trosneşte! Aaa!"
Eşti deja ditamai fata de 20 de ani, mâine-poimâine te măriţi (ba bine că nu!) şi nu ştii să găteşti nici măcar un pahar cu apă. De ce? Ete de-aia, că de doi ani te înfăşori printre picioarele mamei, la bucătărie, rugând-o să te lase să mai baţi şi tu un ou, să mai tai o ceapă, să mai frămânţi o cocă. Răspunsul: "NU!" Sau, mai nuanţat: "Bine, hai să gătim împreună. Deocamdată stai aici şi uită-te la mine, că nu are cum să-ţi iasă din prima." Eu: "Dar..." Ea (tonul vocii urcă vertiginos): "Nu! Înţelege-mă!" Eu: "Mama, de ce ţipi?" Mama (tare): "Nu ţip! Aşa sunt eu, categorică!" Vrei să o ajuţi la împachetat sarmale şi te cerţi cu ea juma' de oră: "Lasă-mă-n pace, că nu ştii tu să faci, mă încurci!" După spirite încinse şi scântei sărite cât colo, se învoieşte. Şi culmea, sarmalele îmi ies faine şi dodoloaţe, de până şi mama le admiră: "Foarte frumoase, ia uite! Da' dă-te acum, continui eu, că mă grăbesc!" Staţi frumos la masă, toată familia, şi dintr-o dată îţi dai seama că îţi trebuie un cuţit. Sau pâinea. Sau apa. Sau borcanul cu castraveţi muraţi. Te ridici cu grijă de la locul tău, atentă să nu răstorni castroanele pline, dar vigilenţa maternă e mai iute ca ardeiul pe care îl sfărâmă între dinţi: "Ce-ţi trebuie?" Eu: "Un cuţit..." Ea (deja în poziţie încordată de start): "Stai că mă duc eu! NU ştii tu unde e, dărâmi pe-acolo!" Altădată vrei să pui şi tu ciorba în farfuriile oamenilor, că de, dacă n-ai tocat morcovul, măcar atât să faci: "NU! Pun eu! O verşi!"
Te îmbraci şi tu să ieşi în oraş. Şi nu, zâna nu cârteşte, chiar dacă e cântare şi habar n-ai când te întorci acasă... Dar îi căşunează pe detalii: "Nu îţi stă bine cu fusta aia, uită-te şi tu cum te face! Ţie îţi stă bine ori cu lungă, ori cu foarte scurtă!" Asta după ce cu nişte luni în urmă (NU uit, m-a marcat!), s-a luat de un sarafan scurt: "Să nu te mai văd cu fuste deasupra genunchiului, nu vezi şi tu că îţi fac picioarele ca nişte buturugi? Înţelege că nu îţi stă bine!" sau "De ce nu îţi strângi părul? Nu înţelegi că aşa nu te avantajează?! Zi şi tu, măi Pănoiu, nu am dreptate?!" Pănoiu e tata, un urs mare şi bun care zice mai mereu: "Daaa, Bişor!" Iar când nu zice, rar - ah, ce clipe de victorie! - postulează avocăţeşte, ca la bară: "Nu, aici îi dau ei (adică mie) dreptate!" Cor de îngeri! Zâna înghite şi se retrage, pierzătoare şi convinsă că, de fapt, noi nu înţelegem.
Eşti mare şi vaccinată, plecată la facultate în alt oraş. Pe la 3 jumate după-masă te apucă un dor de crăpi de zâna ta cea grunjoasă, aşa că apelezi "Mama dragă". Sună, sună, sună... Răspunde. Are vocea unui copil pe care tocmai l-ai luat din groapa cu nisip şi l-ai trimis la teme: "Ai, măi Anca, doar nu ştii că între 3 şi un sfert şi 5 e serialul? Ora mea!" E, ce să-i faci?! Doru' e de vină. Dacă se-aprinde, nepricopsitu', taman între orele astea...
Vrei să o înregistrezi povestind din copilărie. Că doar ştii că a avut o pruncie mustoasă, plină de întâmplări. "NU..." Că nu are timp, că nu poate să se concentreze, că nu are răbdare, că nu îi place reportofonul..." Îţi vine ideea să ieşiţi în oraş, la plimbare, toată familia: "Nu acum... Altădată..." Vrei să-i închizi televizorul care îngână ştiri răsuflate, din oră în oră - folosit pe post de radio şi păstrător al echilibrului fonic din casă, precum şi al nivelului de andrenalină din piept. Tunete şi fulgere! "NU!" Îi propui nişte muzică frumoasă în loc: "Nu, lasă-mă aşa!" Sunteţi în maşină şi e bătaie pe radio. Bine că nu e şi fratello mai mare, că altfel iar trâmbiţează tata că nu ne scoate din Trinitas şi Muzical. Fără el, lupta din arenă se dă între Magic - preferatul meu şi România Actualităţi - febleţea mamei, pe care o păzeşte ca un Cerber avid de informaţie. Pe RRA sunt ştiri - bun, facem o concesie, că doar nu ne strică să mai aflăm una-alta. Dar ce te faci că pe urmă, pe RRA dau muzică dance. Tâcţi-tâcţi, bumţi-bumţi! Dai să schimbi, cu fineţe, diplomaţie şi cu nodu'n gât. "NU! Lasă acolo!" Eu: "Da' mama, n'auzi că e... dance?!" Ea: "Ei, lasă, că poate urmează ştiri!"
Dacă-l întrebi pe tata, el nu i-ar zice "NU!" Tata e marcat (atins, pătruns, înfierat) de altă onomatopee a mamei, menită tot să se repete, iar şi iar: "Şşşt!" Adică nu vorbi, nu fă zgomot, nu mă deranja! Sunt împreună de 39 de ani, aşa că ar putea să scrie o sagă despre asta. Iar mama, dacă ar citi, fie rândurile astea, fie saga lui tata, ar zâmbi uşor vinovat şi s-ar îndreptăţi cu jumătate de glas: "Păi nu-i aşa? Nu am dreptate?!"
Şi totuşi, mama nu zice "nu" la lucruri mari. Nu-mi refuză excursii prin ţări străine. Nu se împotriveşte să plec la 600 de kilometri depărtare cu nişte oameni pe care abia i-am cunoscut, chiar dacă i se strânge stomacul de spaimă. Nu se împotriveşte să îmi iau bilete la teatru, la concerte, la operă, la filme, chiar dacă toate astea înghit o felie serioasă de buget. Nu mi-a interzis niciodată să ies în oraş, să mă plimb, să călătoresc, să cunosc oameni noi, chiar dacă habar nu avea ce hram poartă, chiar dacă nu fusese niciodată prin locurile pe unde umblam. Chiar dacă sunt în sesiune. Nu s-a împotrivit când am vrut chitară, apoi tamburină, apoi aparat foto, apoi... apoi... apoi... Chiar dacă... Chiar dacă... Chiar dacă...
Ciudată şi zâna asta a mea!
Anca-Maria
P.S.: Dacă ar fi să aleg un al doilea cuvânt cu care să o descriu pe mama, acela ar fi încredere. Iar al treilea, răbdare. Ar urma, cu siguranţă (şi NU în ordinea importanţei!), dăruire şi sacrificiu. Iar pe toate astea, ca şi pe multe altele, le-aş vârî numaidecât în aceeaşi oală, care se cheamă iubire.
Let me introduce my dear and scary mother, whose most suitable nickname would be Fairy "NOT!". And this is most reasonably, because this is her answer to most of the daily situations: "NOT!" Whether you want to hug her, help her in the kitchen, turn off the TV, wear one dress or another etc. etc. etc. she's against.
However, Mum never says "NOT!" to great things. She agrees trips abroad, acquaintances of mine that she never gets to know, theater, movie, opera and concert tickets (even if they cost a load of money). She almost never refuses wishes such as a new guitar, a tambourine or a camera. Or... or... or... Even if... even if... even if...
Creepy, this fairy of mine!
On second thoughts, if I had to describe my mother in one word, I would choose trust. Then, patience. Then dedication and sacrifice. Eventually I would put all these together, wrapping them in the word LOVE.
Eşti deja ditamai fata de 20 de ani, mâine-poimâine te măriţi (ba bine că nu!) şi nu ştii să găteşti nici măcar un pahar cu apă. De ce? Ete de-aia, că de doi ani te înfăşori printre picioarele mamei, la bucătărie, rugând-o să te lase să mai baţi şi tu un ou, să mai tai o ceapă, să mai frămânţi o cocă. Răspunsul: "NU!" Sau, mai nuanţat: "Bine, hai să gătim împreună. Deocamdată stai aici şi uită-te la mine, că nu are cum să-ţi iasă din prima." Eu: "Dar..." Ea (tonul vocii urcă vertiginos): "Nu! Înţelege-mă!" Eu: "Mama, de ce ţipi?" Mama (tare): "Nu ţip! Aşa sunt eu, categorică!" Vrei să o ajuţi la împachetat sarmale şi te cerţi cu ea juma' de oră: "Lasă-mă-n pace, că nu ştii tu să faci, mă încurci!" După spirite încinse şi scântei sărite cât colo, se învoieşte. Şi culmea, sarmalele îmi ies faine şi dodoloaţe, de până şi mama le admiră: "Foarte frumoase, ia uite! Da' dă-te acum, continui eu, că mă grăbesc!" Staţi frumos la masă, toată familia, şi dintr-o dată îţi dai seama că îţi trebuie un cuţit. Sau pâinea. Sau apa. Sau borcanul cu castraveţi muraţi. Te ridici cu grijă de la locul tău, atentă să nu răstorni castroanele pline, dar vigilenţa maternă e mai iute ca ardeiul pe care îl sfărâmă între dinţi: "Ce-ţi trebuie?" Eu: "Un cuţit..." Ea (deja în poziţie încordată de start): "Stai că mă duc eu! NU ştii tu unde e, dărâmi pe-acolo!" Altădată vrei să pui şi tu ciorba în farfuriile oamenilor, că de, dacă n-ai tocat morcovul, măcar atât să faci: "NU! Pun eu! O verşi!"
Te îmbraci şi tu să ieşi în oraş. Şi nu, zâna nu cârteşte, chiar dacă e cântare şi habar n-ai când te întorci acasă... Dar îi căşunează pe detalii: "Nu îţi stă bine cu fusta aia, uită-te şi tu cum te face! Ţie îţi stă bine ori cu lungă, ori cu foarte scurtă!" Asta după ce cu nişte luni în urmă (NU uit, m-a marcat!), s-a luat de un sarafan scurt: "Să nu te mai văd cu fuste deasupra genunchiului, nu vezi şi tu că îţi fac picioarele ca nişte buturugi? Înţelege că nu îţi stă bine!" sau "De ce nu îţi strângi părul? Nu înţelegi că aşa nu te avantajează?! Zi şi tu, măi Pănoiu, nu am dreptate?!" Pănoiu e tata, un urs mare şi bun care zice mai mereu: "Daaa, Bişor!" Iar când nu zice, rar - ah, ce clipe de victorie! - postulează avocăţeşte, ca la bară: "Nu, aici îi dau ei (adică mie) dreptate!" Cor de îngeri! Zâna înghite şi se retrage, pierzătoare şi convinsă că, de fapt, noi nu înţelegem.
Eşti mare şi vaccinată, plecată la facultate în alt oraş. Pe la 3 jumate după-masă te apucă un dor de crăpi de zâna ta cea grunjoasă, aşa că apelezi "Mama dragă". Sună, sună, sună... Răspunde. Are vocea unui copil pe care tocmai l-ai luat din groapa cu nisip şi l-ai trimis la teme: "Ai, măi Anca, doar nu ştii că între 3 şi un sfert şi 5 e serialul? Ora mea!" E, ce să-i faci?! Doru' e de vină. Dacă se-aprinde, nepricopsitu', taman între orele astea...
Vrei să o înregistrezi povestind din copilărie. Că doar ştii că a avut o pruncie mustoasă, plină de întâmplări. "NU..." Că nu are timp, că nu poate să se concentreze, că nu are răbdare, că nu îi place reportofonul..." Îţi vine ideea să ieşiţi în oraş, la plimbare, toată familia: "Nu acum... Altădată..." Vrei să-i închizi televizorul care îngână ştiri răsuflate, din oră în oră - folosit pe post de radio şi păstrător al echilibrului fonic din casă, precum şi al nivelului de andrenalină din piept. Tunete şi fulgere! "NU!" Îi propui nişte muzică frumoasă în loc: "Nu, lasă-mă aşa!" Sunteţi în maşină şi e bătaie pe radio. Bine că nu e şi fratello mai mare, că altfel iar trâmbiţează tata că nu ne scoate din Trinitas şi Muzical. Fără el, lupta din arenă se dă între Magic - preferatul meu şi România Actualităţi - febleţea mamei, pe care o păzeşte ca un Cerber avid de informaţie. Pe RRA sunt ştiri - bun, facem o concesie, că doar nu ne strică să mai aflăm una-alta. Dar ce te faci că pe urmă, pe RRA dau muzică dance. Tâcţi-tâcţi, bumţi-bumţi! Dai să schimbi, cu fineţe, diplomaţie şi cu nodu'n gât. "NU! Lasă acolo!" Eu: "Da' mama, n'auzi că e... dance?!" Ea: "Ei, lasă, că poate urmează ştiri!"
Dacă-l întrebi pe tata, el nu i-ar zice "NU!" Tata e marcat (atins, pătruns, înfierat) de altă onomatopee a mamei, menită tot să se repete, iar şi iar: "Şşşt!" Adică nu vorbi, nu fă zgomot, nu mă deranja! Sunt împreună de 39 de ani, aşa că ar putea să scrie o sagă despre asta. Iar mama, dacă ar citi, fie rândurile astea, fie saga lui tata, ar zâmbi uşor vinovat şi s-ar îndreptăţi cu jumătate de glas: "Păi nu-i aşa? Nu am dreptate?!"
Şi totuşi, mama nu zice "nu" la lucruri mari. Nu-mi refuză excursii prin ţări străine. Nu se împotriveşte să plec la 600 de kilometri depărtare cu nişte oameni pe care abia i-am cunoscut, chiar dacă i se strânge stomacul de spaimă. Nu se împotriveşte să îmi iau bilete la teatru, la concerte, la operă, la filme, chiar dacă toate astea înghit o felie serioasă de buget. Nu mi-a interzis niciodată să ies în oraş, să mă plimb, să călătoresc, să cunosc oameni noi, chiar dacă habar nu avea ce hram poartă, chiar dacă nu fusese niciodată prin locurile pe unde umblam. Chiar dacă sunt în sesiune. Nu s-a împotrivit când am vrut chitară, apoi tamburină, apoi aparat foto, apoi... apoi... apoi... Chiar dacă... Chiar dacă... Chiar dacă...
Ciudată şi zâna asta a mea!
Anca-Maria
P.S.: Dacă ar fi să aleg un al doilea cuvânt cu care să o descriu pe mama, acela ar fi încredere. Iar al treilea, răbdare. Ar urma, cu siguranţă (şi NU în ordinea importanţei!), dăruire şi sacrificiu. Iar pe toate astea, ca şi pe multe altele, le-aş vârî numaidecât în aceeaşi oală, care se cheamă iubire.
Let me introduce my dear and scary mother, whose most suitable nickname would be Fairy "NOT!". And this is most reasonably, because this is her answer to most of the daily situations: "NOT!" Whether you want to hug her, help her in the kitchen, turn off the TV, wear one dress or another etc. etc. etc. she's against.
However, Mum never says "NOT!" to great things. She agrees trips abroad, acquaintances of mine that she never gets to know, theater, movie, opera and concert tickets (even if they cost a load of money). She almost never refuses wishes such as a new guitar, a tambourine or a camera. Or... or... or... Even if... even if... even if...
Creepy, this fairy of mine!
On second thoughts, if I had to describe my mother in one word, I would choose trust. Then, patience. Then dedication and sacrifice. Eventually I would put all these together, wrapping them in the word LOVE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu