Se afișează postările cu eticheta bunic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bunic. Afișați toate postările

joi, 14 martie 2013

Penicilina

Ca să nu răcim, sau când eram răciţi, nici nu mai ştiu bine, oricum, în fiecare iarnă era acelaşi scenariu: vecina bunicilor mei, asistentă medicala, o doamnă cu siguranţă drăguţa, dar neiubită de noi, de copii, venea şi ne făcea, preventiv, câte o penicilină injectabilă. La o zi şi la o oră stabilită. Noi, copiii, aflam în ziua cu pricina că ni se pregăteşte ceva. Eu ştiu că mă ascundeam prin casă, sau mă făceam că nu aud când mă strigă să vin la injecţie. Durea foarte tare când te înţepa cu acul, de regulă în şold sau în fund, dar mai tare pişca atunci când injecta serul vindecător. O dată m-am încordat atât de mult, încât era să rup acul. Era o problemă pe-atunci, pentru că nu erau ace de unică folosinţă şi trebuiau dezinfectate într-o cutie misterioasă. Se întâmpla prin anii '80.


Whan I was a child, during the 1980s, each winter the neighbour of my grandparents came to our house to give us a shot of Peniciline. We were hiding in the house when we knew that she was coming, but we had to came out, eventually.

miercuri, 6 februarie 2013

When I was young

Three years ago, my grandmother died of cancer. I remember the day my mother called me to say that grandma is sick. It was one of those moments when everything - people, thoughts, feelings - just fade away. Instantly. I loved her very much. Because I stood by her in the hospital and in those days of horror, I can't think of her as the fabulous person she was. I just see the sickness, the pills and that never ending hope that she would overcome sickness. She didn't even knew, until the end, that she was that sick.
Through this project, I'm trying to rediscover those elements - people, objects, actions - that made my childhood fantastic. I want to exorcize the sickness, because it's still there. This is work in progress and it is harder than I though it would be.




Old me vs new me.


My mother and my two uncles.


My grandfather and the statues I used to play with as a child.


Little pleasures of childhood.


My grandma made this amazing black cherries jam and we used to eat it for dessert.


The cheap, but tasty dessert that my father used to make for us.


My grandfather's earth globe.


My grandparent's map of Romania.


My grandparent's wall carpet.


This was the sign that I would soon arrive at my aunt's house. I used to love this cross and when I was a child, there was a nice tree instead of the ugly house.


Grandma's delicious jam cookies.


The telephone my brother and I used when talking with my parents who lived in a different city when we were very little.


My grandfather's hobby.


As a child, I always thought this was a picture of my mother because the woman looked a lot like my mother.


My grandfather, still faithful to his passion - repairing things.


That's my grandma in the middle.


That's all I have left of my grandma.




 Diana Gândilă (proiect fotografic personal)

marți, 4 octombrie 2011

Păpușa interzisă

Ca un vagon era casa bunicilor mei. Capătul unei încăperi dădea într-alta. Și-apoi într-alta. Și-ntr-alta. Și tot așa. Lungă era oricum, însă cum pe atunci eram numai un plod de-o șchioapă, locuința îmi părea un tărâm plin de mistere, un spațiu neexplorat, captivant, în care mai că m-aș fi aventurat, mai că nu. Că cine știe ce se ascundea prin dulapurile cu oglinzi, pe după sobele de teracotă, pe sub mesele acoperite cu franjuri până în pământ?
În fine, că până să sară vreun monstruleț de prin unghere, aveam de trecut de un Cerber insurmontabil și deeeloc închipuit: bunica. Pe atunci era încă în putere - o femeie voinică, cu ochi de vultur pe după ochelarii rotunzi cu ramă groasă și cu gura ca un Kalașnikov. Obsedată de ordine și curățenie, agresată psihic de ideea de deranj. Chiar dacă asta însemna un obiect care sa nu fie perpendicular pe sau paralel cu axele suprafețelor! Clar, o ființă curioasă în vârstă de câțiva ani era pentru ea un pericol grozav. Care nu putea fi combătut decât cu gura!
Însă numai una era chestia care o ardea crâncen pe mica scotocitoare periculoasă. Trăsese ea cu ochiul prin uși crăpate. Aflase astfel că în ultima dintre camerele înșirate, sub un tablou cu o țigancă frumoasă prăvălită lângă un coș cu fructe, pe colț, se află un pat apărat de scoarțe brodate. Pe pat - o cuvertură grea, în culori tari. Peste cuvertură, o pernă rotundă de mătase înflorată. Iar pe pernă... ei bine, pe pernă se află cea mai frumoasă păpușă văzută vreodată! Zărită scurt, într-un regretabil moment de neglijență al bunicii, dar destul de lung încât să o farmece definitiv pe copilă. Mare, înaltă aproape cât împricinata, cu părul lung, de nailon mătăsos, șaten-roșcat, cu ochi de sticlă albaștri, gingași, cu gura frumos desenată. Cu o agrafă prinsă în pieptănătură și cu o rochie diafană, din catifea neagră, înflorată și dantelă crem. Cea mai frumoasă.
Aș fi vrut să mă joc cu ea. Nu i-am zis direct bunicii, parcă mi-era frică. Am avut nevoie de avocatul de tata și, după câteva tatonări pline de tact, mai cu șoșele, mai cu momele, parcă s-a învoit. Pentru câteva minute scurte, păpușa a părăsit sanctuarul ei de scoarțe, cuverturi și răcoare din camera de la drum și a făcut o descindere în curte. Dar nu, nu aveam să mă joc cu ea. Cum adică?! Era de ajuns să mă uit la ea. Uite, o punem așa, frumos, pe un scaun, fata stă pe alt scaun, în fața ei, și se uită la ea. Ia uite ce frumoasă e! 
Greu, greu de tot mi-a dat voie s-o și mângâi. Numai pe cap, ușor, cu grijă. Desprinsă din clopotul ei de sticlă, păpușa arăta ca o Cosânzeană coborâtă din turn. Iar mie mi-era ciudă, și mi-era necaz. Aș fi spălat-o, i-aș fi împletit cozi, aș fi pus-o să vorbească, să cânte, să danseze. De unde! Timpul la vorbitor a expirat. Păpușa s-a întors la locul ei, ca o prințesă în surghiun.
Au trecut mulți ani de-atunci. Între timp, bunica a murit. Nu peste mult s-a dus și bunicul. Acum pot să mă plimb nestingherită prin casa-vagon. Dar e așa de mică, de strâmtă, are doar patru amărâte de încăperi, înșiruite una după alta... În ultima cameră, cea de la drum, sub un tablou de prost-gust, pe un pat cam îngust și cam tare, e o păpușă veche, luată cândva de bunica dintr-o consignație, pe nu-știu-câți lei. Se uită cam fix și are rochița mototolită, îngălbenită. Și parcă altădată era mai mare, ce s-o fi întâmplat cu ea?!

Anca-Maria

When a child, Anca-Maria thought her grandparents' home was a fascinating realm. But hard to explore, because grandma was obsessed with tidiness and apalled by the perspective of some little child venturing in her house. Therefore the sublime doll on the bed in the back-room was not to be touched. Only after tactful persuasion the girl was allowed to sit on a chair in front of it and look at it. But not for long. The doll was to return in her fortress.
Years passed by, grandma and grandpa passed away. Now, Anca-Maria can stroll in the house for as much as she wants. But everything there is so tiny and narrow! In the last room, on the bed, there's and old doll. That's weird - there was a time when she used to be so big and beautiful! What happened to her?