Bărbosu' şi întrupările lui

Era prin anii '80, mai spre sfârşit. Verişoară-mea creştea la ţară, la bunica. Avea câţiva anişori: destui cât să poată citi ora pe cadranul ceasului deşteptător din metal verde - adevărat orologiu şi axis mundi domestic - şi destul de puţini cât să se lase păcălită de tertipurile bunicii, care, cu o vigilenţă vulturească, aspira să înăbuşe orice tentativă de nesupunere la regulă. Chiar dacă regula era de multe ori: "Nu mişca, nu respira!" Şi chiar dacă doruri de răscoală nu prea veneau din partea fetiţei, cuminte şi aşezată.

Cum era văduvă şi ţinea casa pe umeri, lipsindu-i o mână zdravănă de bărbat pe lângă care să apară ca o boare feminină ocrotitoare şi cum era mai toată ziua prinsă cu treburi pe-afară, bunica a trebuit să îşi născocească un... ajutor: Bărbosu'. Un personaj misterios, gata în orice clipă s-o înhaţe pe fetiţă dacă nu era cuminte. 

În ochii ei, Bărbosu' era un zeu domestic păstrător al ordinii şi liniştii casnice, al echilibrului. Chiar dacă echilibrul era o treabă foarte sensibilă, cerând metode uşor... fioroase. Unde mai pui că putea lua şi felurite forme!

De pildă, una dintre cele mai de temut întrupări ale lui Bărbosu' era un fulg, prins de grinda de deasupra patului. Dacă fata nu era cuminte cât bunica lipsea, fulgul se mişca. Prin urmare, Cristina stătea încremenită sub pătură, privind terorizată la fulgul care fâlfâia chiar şi la un oftat mai adânc. Darmite dacă ar fi îndrăznit să se strecoare din pat, afară!

De departe însă, cea mai cumplită întrupare era în persoana lui Cătălin. Un personaj local cu cazier incert, de 2 metri şi 100 de kile, dar, bizar, fără... barbă! De parcă ar mai fi contat în ochii Cristinei! Pentru ea, zeul teribil era Cătălin de pe uliţă. Ei, şi într-o zi, pe când fetiţa se juca la poartă, vine individul în persoană. Se apropie de ea. Stupoare. Rânjeşte sumbru: "Bunica mi-a spus că nu prea eşti cuminte... Să ştii că diseară, la opt, am să vin să te iau! Te bag într-un sac, îl leg la gură şi îl arunc în râu!" Cristina, fireşte, a zbughit-o în casă, unde a şi rămas, tăcută şi speriată, cu pieptul bubuind şi cu închipuiri groaznice, până seara. Vezi-Doamne, ameninţarea o făcuse să se simtă vinovată, chiar dacă musca nu avea niciun motiv să poposească pe căciula ei. 

Au mocnit cât au mocnit spaimele în inimioara ei bătândă. A stat toată ziua numai pe lângă casă, prudentă şi sperioasă. Atât că nu numai inimioara ei bătea, ci şi ceasul de metal verde. Bătea, bătea, bătea. Neabătut. Implacabil. Şi cum fetiţa ştia deja să citească ora, când limbile s-au apropiat de înspăimântătorul 8, s-a spart buboiul: Cristina a izbucnit într-un plâns cu zguduieli şi lacrimi şiroaie, rostogolite. Printre sughiţuri, i-a povestit bunicii că în câteva minute vine Bărbosu' ca s-o ia şi s-o arunce în râu. Bunica... ce să mai zică?! Nu putea să îşi dezmintă isprava izvorâtă dintr-un avânt pedagogic prea mare, că cine ştie, poate mai avea nevoie de serviciile lui Bărbosu' şi altă dată... Şi-apoi, ca şi Moş Crăciun, Bărbosu' trebuia să îşi continue existenţa, căci fără el, copilăria ar fi avut un gust mult mai searbăd. Aşa că a îmbrăţişat-o pe Cristina şi i-a promis că o să-l bată şi o să-l alunge.

S-a făcut 8 şi Cătălin n-a venit. Peste ani însă, Cristina a aflat că a sfârşit la închisoare. Ha, până la urmă tot ca ea a fost!

Anca-Maria

Cristina, Anca-Maria's elder cousin, grew up at their grandmother's, at the countryside. It was in the 1980s and Cristina was a little girl, witty enough to read the clock but also naive enough to believe in all the stories grandma told her in order to keep her quiet. Though quiet she was indeed!

A character who haunted her childhood was Bărbosu' (The-Bearded-Man), a domestic god who could turn into various things in order to scare and control her. For instance, he took the shape of a feather hanged on the ceiling, above the bed. Each of its movements meant that the girl was disobedient. Of course the feather waved whenever the air blew, so Cristina remained still and terrified in her bed. But the most appaling shape of Bărbosu' was Cătălin, a local peasant, very big and suspected of various crimes. He seemed dreadful to Cristina, even if he didn't have a beard. And one day, while she was playing, he approached her and threatened to come that evening at 8 to take her, tie her into a sack and throw her into the river. The little girl was terrified, so all day long she kept close to the house. But in the evening, as 8 o'clock approached, she bursted into tears and told Grandma everything. She managed to calm her down, but under no circumstances did she give away Bărbosu': maybe one day she was to need him again, and, apart from that, he, just as Santa, gave charm to Cristina's childhood.

Cătălin didn't come at 8, but years later, the girl found out he was in prison. Oh yeah, things sorted out for her better than she had expected!

Bunica atomică

Pe atunci, frate-meu era încă mic, iar eu încă nu eram. Bunica era încă tânără, încă periculos de vioaie și încă plină de idei.

Andrei era copil cuminte: băiatu' mamei, sau mai degrabă al Mămicii - cealaltă bunică, cu care crescuse și care îl învățase "să nu mintă si să nu fule". Adevărat, nu mințea și nu fura băiatul, însă nici astâmpăr nu avea. Gândăcea, viermuia, se strecura. Uite-l pe Andrei, nu mai e Andrei. Mai era dăruit și cu harul scotocitului prin sertare, prin dulapuri, prin firide - nu ca să ia ceva, Doamne ferește, ci ca să vadă ce e acolo. Simpla idee de cavitate acoperită cu o ușă cu mâner exercita asupra țâncului o usturime cosmică. Pe care o înțeleg, fiindcă am moștenit-o din plin.

Cele mai mari secrete le ascundea însă casa bunicii. Nu cea la care crescuse, acolo nu mai erau taine. Cealaltă. Casa-vagon cu patru camere era un tărâm-labirint, un hățiș de minuni potențiale. Gândăcelul - după ele! Cele zece degetuțe păreau o sută, încleștate pe toate mânerele, strecurate prin toate crăpăturile. Vârful de limbă rozalie scos în colțul gurii a încântare. Ochii căscați de curiozitatea și satisfacția explorării. Trepidația pașilor mărunți pe podelele neumblate. Simptome care bunicii îi produceau un deranjament psihic de proporții. O bâzâială cerebrală insuportabilă. Hotărât lucru, nepoțelul, cu pornirile lui de termită devoratoare de secrete casnice, era o amenințare care trebuia stârpită. Și repede!

Da' ce, numa' frate-meu avea idei crețe? Ba bine că nu! Tendințele extremiste se explicau perfect din punct de vedere genetic. Așa că bunica i-a găsit leacul. L-a pus pe un scaun, cu spatele drept și cu mâinile în poală. S-a așezat și ea pe altul, în fața lui. Și l-a pus să-i spună povești. Da, da, el ei. Nu ea lui. El, ei.

Acum bunica nu mai este. Frate-meu încă stă pe scaun, dar nu mai spune povești. E la un birou, într-o bancă. S-a cumințit. În urmă au rămas niște fotografii cu ei doi. Tot bunica le regizase. Se postaseră lângă o tufă, în curte, drepți ca lumânarea și demni. Ea cu capot înflorat și surâs de poză. Frate-meu cu un trandafir înfipt în mână, ținut pe piept și cu zvâcniri de nedreptate nemărturisite, mocnite, pe care obiectivul aparatului nu a știut să le ghicească.

Anca-Maria Pănoiu

When Anca's brother was still a little boy and Gradma' was still young, both were full of ideas. There was a silent battle between the two. Because Andrei was extremely curious and eager to explore all the drawers and cupboards in the house, while she was apalled at the perspective. So she found the solution. She made him sit on a chair in front of her and tell her stories.

In the meantime, things have changed. Gradma' passed away. Brother is a grown-up. Still sitting on a chair, but not telling stories - he's working in a bank. There are several pictures of them left as a trace of the past times. Of course, they were directed by Grandma'. So they're both pictured while standing straight, fake smiles on their faces, my brother holding a rose in his hand, quiet and still. But trembling with indignation. Which, of course, was not captured in the photo.

Păpușa interzisă

Ca un vagon era casa bunicilor mei. Capătul unei încăperi dădea într-alta. Și-apoi într-alta. Și-ntr-alta. Și tot așa. Lungă era oricum, însă cum pe atunci eram numai un plod de-o șchioapă, locuința îmi părea un tărâm plin de mistere, un spațiu neexplorat, captivant, în care mai că m-aș fi aventurat, mai că nu. Că cine știe ce se ascundea prin dulapurile cu oglinzi, pe după sobele de teracotă, pe sub mesele acoperite cu franjuri până în pământ?

În fine, că până să sară vreun monstruleț de prin unghere, aveam de trecut de un Cerber insurmontabil și deeeloc închipuit: bunica. Pe atunci era încă în putere - o femeie voinică, cu ochi de vultur pe după ochelarii rotunzi cu ramă groasă și cu gura ca un Kalașnikov. Obsedată de ordine și curățenie, agresată psihic de ideea de deranj. Chiar dacă asta însemna un obiect care sa nu fie perpendicular pe sau paralel cu axele suprafețelor! Clar, o ființă curioasă în vârstă de câțiva ani era pentru ea un pericol grozav. Care nu putea fi combătut decât cu gura!

Însă numai una era chestia care o ardea crâncen pe mica scotocitoare periculoasă. Trăsese ea cu ochiul prin uși crăpate. Aflase astfel că în ultima dintre camerele înșirate, sub un tablou cu o țigancă frumoasă prăvălită lângă un coș cu fructe, pe colț, se află un pat apărat de scoarțe brodate. Pe pat - o cuvertură grea, în culori tari. Peste cuvertură, o pernă rotundă de mătase înflorată. Iar pe pernă... ei bine, pe pernă se află cea mai frumoasă păpușă văzută vreodată! Zărită scurt, într-un regretabil moment de neglijență al bunicii, dar destul de lung încât să o farmece definitiv pe copilă. Mare, înaltă aproape cât împricinata, cu părul lung, de nailon mătăsos, șaten-roșcat, cu ochi de sticlă albaștri, gingași, cu gura frumos desenată. Cu o agrafă prinsă în pieptănătură și cu o rochie diafană, din catifea neagră, înflorată și dantelă crem. Cea mai frumoasă.

Aș fi vrut să mă joc cu ea. Nu i-am zis direct bunicii, parcă mi-era frică. Am avut nevoie de avocatul de tata și, după câteva tatonări pline de tact, mai cu șoșele, mai cu momele, parcă s-a învoit. Pentru câteva minute scurte, păpușa a părăsit sanctuarul ei de scoarțe, cuverturi și răcoare din camera de la drum și a făcut o descindere în curte. Dar nu, nu aveam să mă joc cu ea. Cum adică?! Era de ajuns să mă uit la ea. Uite, o punem așa, frumos, pe un scaun, fata stă pe alt scaun, în fața ei, și se uită la ea. Ia uite ce frumoasă e! 

Greu, greu de tot mi-a dat voie s-o și mângâi. Numai pe cap, ușor, cu grijă. Desprinsă din clopotul ei de sticlă, păpușa arăta ca o Cosânzeană coborâtă din turn. Iar mie mi-era ciudă, și mi-era necaz. Aș fi spălat-o, i-aș fi împletit cozi, aș fi pus-o să vorbească, să cânte, să danseze. De unde! Timpul la vorbitor a expirat. Păpușa s-a întors la locul ei, ca o prințesă în surghiun.

Au trecut mulți ani de-atunci. Între timp, bunica a murit. Nu peste mult s-a dus și bunicul. Acum pot să mă plimb nestingherită prin casa-vagon. Dar e așa de mică, de strâmtă, are doar patru amărâte de încăperi, înșiruite una după alta... În ultima cameră, cea de la drum, sub un tablou de prost-gust, pe un pat cam îngust și cam tare, e o păpușă veche, luată cândva de bunica dintr-o consignație, pe nu-știu-câți lei. Se uită cam fix și are rochița mototolită, îngălbenită. Și parcă altădată era mai mare, ce s-o fi întâmplat cu ea?!

Anca-Maria

When a child, Anca-Maria thought her grandparents' home was a fascinating realm. But hard to explore, because grandma was obsessed with tidiness and apalled by the perspective of some little child venturing in her house. Therefore the sublime doll on the bed in the back-room was not to be touched. Only after tactful persuasion the girl was allowed to sit on a chair in front of it and look at it. But not for long. The doll was to return in her fortress.

Years passed by, grandma and grandpa passed away. Now, Anca-Maria can stroll in the house for as much as she wants. But everything there is so tiny and narrow! In the last room, on the bed, there's and old doll. That's weird - there was a time when she used to be so big and beautiful! What happened to her?

Spaima lui frate-meu

Chiar dacă fratello e mai mare ca mine cu 14 ani şi ceva, a fost şi el odată, demult, un gândac de doi ani jumate. Asta era pe vremea lui Ceaşcă Preaînţeleptul, când, din pricina măsurilor de austeritate, jucăriile, la fel ca şi zahărul, uleiul, untul, carnea, săpunul, totul, se găseau foarte greu, numai cu pile şi relaţii. Iar cele chinezeşti - adevărate bijuterii - şi mai şi!

Dar numai un băiat au mama şi tata (hm, deocamdată - ce ştiau ei ce-i aşteaptă!), aşa că s-au strofocat, s-au dat în cap şi peste cap, au atins pe ici, pe colo şi i-au luat odorului o minunăţie de jucărie "Made in China": un elefant de pâslă gri, pe care călărea o maimuţă, tot de pâslă, învelită în puf maro. Jucăria avea o cheie pe care dacă o învârteai, elefantul mergea, iar maimuţa începea să învârtă deasupra capului un bici. Delicios! Numai că a avut aceeaşi soartă ca şi cele douăsprezece cutii de lapte praf obţinute mai an cu chiu, cu vai, care, nefiind pe placul copilului, au sfârşit în troaca lui Ghiţă. Prâslea, departe de a fi încântat de noua achiziţie, era de-a dreptul... îngrozit. Terifiat. Hăituit. Mecanica fină pusă la bătaie în zămislirea ingenioasei jucării stârnea zbateri şi urlete neostoite. Rodul străduinţei iubitorilor părinţi îl speria atât de tare, încât... încât mi-ar fi plăcut să fiu acolo!

Cel ce peste ani avea să devină distrugătorul jucăriilor surioarei lui, manifesta încă din pruncie înclinaţii sadice, patogene asupra feluritelor mecanisme şi îmbinări de piese. Aşa îi plăcea să scormonească, să desfacă, să scoată, să demonteze, încât părinţii credeau c-o să facă din el mare inginer. De unde, a ajuns un amărât de doctor în istorie! Însă la doi ani jumate încă avea înclinaţii realiste, aşa că nu scăpa de curiozitatea lui machiavelică nici măcar televizorul pe lângă care trecea de fiecare dată când intra sau ieşea din cameră. Butoanele smulse ca butoanele smulse, dar ce te faci că putea să-l strice de tot! Pe urmă alte pile, alte relaţii...

Însă frate-meu n-a fost primul sadic din familie. Aplecările lui se explică genetic într-un mod clarissim: bunica încă îl întrecea. A luat maimuţa-călare-pe-elefant-pocnitoare-din-bici şi a pus-o... pe televizor! Şi uite-aşa s-a găsit ac şi pentru cojocul lui frate-meu, care o vreme a trecut în fugă înspăimântată pe lângă atracţia principală. Ha!

Anca-Maria

Long, long ago, when Anca-Maria's elder brother was a two-year-old boy, the communist era's restrictions made it extremely hard for the people to find toys for their children. Nevertheless, Andrei's parents struggled and eventually managed to buy him something very special, a made-in-China toy: it was a fluffy, brown monkey, riding a fluffy, grey elephant. When turning round a key, the elephant moved and the monkey swirled a leather whip above its head. But far from being grateful for his parents' efforts, the kid was horrified by the new toy. And because his curious temper endangered all the devices in the house, including the TV set, Andrei's grandmother had a terrific, but still... sadistic idea: she put the toy on the gadget, so that the toddler went by very quickly, in terror. This way, the peril was kept away from the TV set from some time. If only his little sister had been there, just to enjoy the sight...!