Muzeul virtual al Copilăriei

Am avut nevoie…

de un spațiu virtual de ics giga;
de niște domni cu ochelari (neapărat), cu vocabular de neînteles, în care zero și unu sunt senzații, mișcare, amintiri, nu doar niște cifre;
de antropologi, etnologi de teren, cu fișele lor ciudate și rigle însoțitoare;
de psihoterapeuți care să te facă să cufunzi adulții, dar și copiii, în lumi uitate;
de douăsprezece luni cu șapte fețe diferite ale aceleiași lumi
și
de șapte țări și o copilărie călătoare.

Toate acestea combinate nemțește, în doze precise, la timpi bine determinați, nu pot da la iveală decât ...un muzeu. Virtual. Al copilăriei!

Lansați-vă cum vă place pe:
www.childhoodmuseum360.ro
www.childhoodmuseum360.eu
www.childhoodmuseum360.com

fotografie cu amintiri şterse

Fotografie de grup, în curtea gădiniţei, sfârşit de an şcolar, în jurul anilor 1980-1981. Nici nu mai ştiu bine. Tovarăşa educatoare a chemat fotograful, ne-a pus pe noi să ne îmbrăcăm frumos în costumul popular şi iată, ne-a lăsat o amintire. Bunica mea a ţinut fotografia aceasta mult timp în vitrina bibliotecii, alături de multe alte fotografii cu noi, nepoţii ei. Apoi a ajuns într-un album de fotografii, dar nu mai ştiu cum de i s-au tăiat colţurile.
Ce ştiu despre această fotografie este că niciodată nu m-am putut decide care din copii eram eu... fetiţa cu coroniţă de flori, sau fetiţa din spate, cu cordeluţă albă, care abia se vede... Ştiu sigur că am fost la grădiniţă în ziua decisă pentru fotografie... doar că nu mă mai recunosc în nici unul dintre copii.
A rămas fotografia îngălbenită de soare, mărturie că am fost 17 copii în aceeaşi grupă de grădiniţă.Oare care din ei eram eu?

Maria

An old photo from the kindergaten kept by my grandmother in the library. The only puzzle is that I do not recognize me in this photo, though I remember clearly the day when it was taken.

Rânduieli de demult

M-am născut în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, în anul 1929, septembrie 22, din părinţii Elena şi Gheorghe. Am fost 9 fraţi. În copilăria mea mă jucam cu doi din fraţii mei, ceilalţi fraţi erau căsătoriţi, plecaţi la casele lor. Când se căsătoreşte un băiat, părinţii erau obligaţi să-i facă casă, fetele plecau din casă la bărbatul cu care se căsătoreau şi el avea casa lui de la părinţi sau îşi făceau împreună.

Când eram copil mă jucam în curte cu fraţii, unde mai veneau şi alţi copii ai vecinilor, ieşeam şi în drum şi ne jucam; pe vremea aia nu treceau maşini ca acum.

Îmi făceam păpuşi din cârpe, pe o bugactă de pânză coseam cu acul capul păpuşii, îi făceam gură, ochi, nas şi sprâncene, îi făceam mâini şi picioare, le umpleam cu lână sau cu cânepă şi o făceam ca o păpuşă adevărată. În curte, legat de un pom aveam un leagăn, unde ne dădeam uţa. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne jucam şotron, ne număram şi cine era ultimul trebuia să fugă să ne prindă. Vara ne duceam la gârlă şi ne scăldam în apa curgătoare, apa nu era prea adâncă şi ne jucam mult în apă. Se întâmpla câteodată să prindem şi un peşte mic cu mâna, peştele se numea vârlugă. Altă dată ne duceam în pădure primăvara şi adunam ghiocei, viorele şi brebenei, violete – la noi se numeau tămâioare. Mai în vară ne duceam după fragi, mure şi ciuperci. Mai în toamnă din nou mergeam la pădure şi adunam măceşe şi nişte bobiţe albastru-vânăt. Se numeau porumbe. Culegeam şi ciuperci care se numeau hribe.

Vara prin grâu adunam nişte flori albe, se numeau aglice. Miroseau frumo. Alte flori adunam: albastre şi roy, pe care le mai văd şi în Bucureşti pe la ţigănci.

Când venea iarna era zăpadă mare, ne dădeam cu sania, care se numea scârlete. Era făcut de părinţi din scândură, mergeam la gârlă şi ne dădeam pe gheaţă cu opincile de cauciuc sau de piele, cumpărate din târg.

La 6 ani mă trimitea cu vitele la păscut. 2 boi, 2 vaci cu lapte şi viţei. Mă dădea în grija unui om în vârstă vecin cu noi. La ora prânzului, pe la 12, veneam acasă, mâncam şi mă culcam. La ora 4 după-masă iar plecam cu vitele şi veneam înapoi la 7 seara, când se mulgeau vacile. O parte din lapte îl fierbea, iar restul îl făcea brânză.

La 7 ani am plecat la şcoală, când veneam, mâncam, făceam şi lecţiile pe care mi le dădea doamna. Părinţii mă luau la câmp, adunam buruienile din ceapă, usturoi, pliveam la vie, ţineam la rariţă să nu îngroape plugul porumbul. La 9 ani săpam la porumb cu o sapă mai mică.

Ca mâncare nu se mânca decât duminicile carne. Se tăia o găină şi o raţă. Raţa o făcea friptură şi găina ciorbă cu usturoi şi mămăliguţă, ce se făcea la prânz.

În cursul săptămânii se mâncau cartofi, varză, lobodă, urzici şi ştevie. Asta primăvara. Se completa apoi cu lapte, brânză, unt, ouă.

Iarna se tăia un port şi aveam carne şi untură. Pentru că eram mulţi la masă, porcul se termina în 3 luni. Mai rămânea carnea topită în untură şi o păstra pe când se secera grâul.  Atunci era foarte grea munca la seceratul grâului.

Mama ne făcea în ţest o turtă de mălai, se făcea o mămăligă unde se punea unt, ouă şi tărâţe de grâu, care îi dădea o dulceaţă bună şi îl mâncam cu lapte. Se cocea în ţest.

Pâine se mânca rar. Numai la Paşte şi Crăciun. Rar în cursul anului. Pentru că grâul se vindea toamna, să poată să ne cumpere îmbrăcăminte pentru iarnă. Am uitat că duminica ne făcea gagaş. Asta era prăjitura, din lapte, făină şi ouă. Un fel de cremă.

Astea sunt rânduielile ce mi le-am adus aminte.

16 martie 2012

Florica

Leacuri bune din copilărie

Am aflat că pojarul, „ca să iasă’, trebuie ca pe piept să se pună o pânză roşie. Şi numaidecât, fiinţa cu două brobonele pe faţă şi mustaţă mijită, vărul meu, s-a umplut de bube, care mai de care mai mâncăcioase. Era, ce-i drept, o pânză straşnic de roşie.

Ştiu că dacă ţi se apleacă, păi sigur eşti deochiată, ori prea ai mâncat cu poftă ostropelul ăla. Şi pentru că nu se ştia varianta corectă, bunica îmi descânta blând, până-i trozneau fălcile de căscat şi-i curgeau lacrimile, apoi mă lua la "tras" pe mâini: de la atingeri şoptite până la apăsări dictatoriale, cu oţet de Mizil.

Că veni vorba de oţet, după tabere era tratamentul obligatoriu. Bine, pentru oarece bâzdâgănii dătătoare de senzaţii mâncăcioase, exista o soluţie din petrol, frunze de pelin şi inima nucii (partea aceea fibroasă din nucă, ce separă miejii). Te ungeai frumos pe tot scalpul, luai o pauză, apoi te spăla bunica bine, bine, în albia din salcam. Cum cu ce? Cu apă de ploaie și săpun de casa, din ăla bun, cu pelin, de-ţi face părul să scârţâie. Şi aşa scăpai garantat de orice posibilă ruşine de început de şcoală – asta dacă nu aveai unghiile netăiate!

Şi orice răceală de adult se trata cu ţuică de prună! şi orice tuse care nu „rupea”, cu mămăligă fierbinte pe piept. Durerea de măsea se oblojea cu o frunză de muşcată, cea de spate cu o blană de iepure purtată direct pe piele. Si orice altă bubă sau durere de nepot se alina cu pupături şi mângâieri cu mâini mari, aspre, negre de la pământ. Iar crăpăturile ce desenau harta mâinilor buncilor nu treceau, din contră, se adânceau, dar îşi ostoiau usturimea prin mângâiatul nepoţilor. Şi cu Sanopil, unguentul adus de la Bucureşti, pe care nepoata, care vroia să se facă doctoriţă, îl aplica, seară de seară, cât ţinea vacanţa la ţară.

Magda-Raluca

If one had measles, he/she could cure when there was placed a red cloth on the chest. If there was an evel-eye, the grandmother cured it with a incantation. Against lices there was a remedy with gas and home made soap. A toothache passed away with a leaf of geranium... All sorts of remedies from childhood.

Deochiul

M-am amuzat citind tema blogului de azi şi mi-a venit în minte un leac băbesc primit cu sfinţenie în copilărie, pentru care nu existau medicamente. "Boala" era deochiul de care sufeream tare des, având ochii verzi. Acuma foarte precis nu reţin, dar dacă mi se lăsa rău, sau ma înroşeam prea tare, sau manifestam diverse alte semne misterioase - mama decidea brusc ca am fost deocheata. Erau doua variante de tratament: cea soft era un soi de poezie/descântec bolborosita de mama, pe care o zicea rapid, de câteva ori, terminată invariabil cu "ptiu-ptiu". Dacă nu trecea, atunci venea tratamentul hard, respectiv o vecina mare maestra care îmi stingea cărbuni. Stând la bloc, cărbunii erau de fapt nişte chibrituri. Ideea e că dacă lumea începea să caste, însemna că precis a fost vorba de deochi. Şi cum lucrurile se întâmplau de obicei seara, căsca toată lumea cu mult spor...
Alexandra

How to cure the "evil eye", that I was suffering often when I was a child, as I have green eyes.

Leacuri vs Pastile

Ţuica şi bicarbonatul. Au fost mereu principalele medicamente pe care mi le administra străbunica în perioada copilăriei. Dacă îmi era rău peste noapte, mamaia îmi dădea o linguriţă de „dicarbonat” iar dacă mă prindea vreo răceală, fie mă punea să beau „un deget de rachiu” fie îmi aplica o frecţie zdravănă pe spate, piept şi ceafă cu aceeaşi substanţă binefăcătoare. Tot pentru răceală era bună şi o bucată de mămăliga caldă învelită în prosop care trebuia ţinută pe piept ca să elimine infecţia. Untura era bună pentru buze crăpate sau arse de vânt. Dar în cazul meu, cel mai des era nevoie de albuşul de ou, care îmi vindeca arsurile căpătate în urma micilor năzdrăvănii din jurul plitei şi a cuptorului. Desigur, dacă situaţia nu se îmbunătăţea vizibil la scurt timp de la aplicarea tratamentelor, apăreau părinţii cu medicamente. Următorii pe scara ierarhică erau medicii, asistentele şi injecţiile. Însă eu nu am experimentat asemenea tratamente complexe. Mai târziu, sub tutela părinţilor am aflat de Bitterul suedez , Balsamul chinezesc,  şi Penicila V. Tot atunci rujurile mamei au înlocuit untura bunicii. 

Andreea

 Old medicine,  known by my grandmother, to heal the childhood diseases (when I got cold, when I burnt myself...). If they did not work, my parents were bringing me pills. If these would not work, only then I would go to the doctor.

Penicilina

Ca să nu răcim, sau când eram răciţi, nici nu mai ştiu bine, oricum, în fiecare iarnă era acelaşi scenariu: vecina bunicilor mei, asistentă medicala, o doamnă cu siguranţă drăguţa, dar neiubită de noi, de copii, venea şi ne făcea, preventiv, câte o penicilină injectabilă. La o zi şi la o oră stabilită. Noi, copiii, aflam în ziua cu pricina că ni se pregăteşte ceva. Eu ştiu că mă ascundeam prin casă, sau mă făceam că nu aud când mă strigă să vin la injecţie. Durea foarte tare când te înţepa cu acul, de regulă în şold sau în fund, dar mai tare pişca atunci când injecta serul vindecător. O dată m-am încordat atât de mult, încât era să rup acul. Era o problemă pe-atunci, pentru că nu erau ace de unică folosinţă şi trebuiau dezinfectate într-o cutie misterioasă. Se întâmpla prin anii '80.


Whan I was a child, during the 1980s, each winter the neighbour of my grandparents came to our house to give us a shot of Peniciline. We were hiding in the house when we knew that she was coming, but we had to came out, eventually.

When I was young

Three years ago, my grandmother died of cancer. I remember the day my mother called me to say that grandma is sick. It was one of those moments when everything - people, thoughts, feelings - just fade away. Instantly. I loved her very much. Because I stood by her in the hospital and in those days of horror, I can't think of her as the fabulous person she was. I just see the sickness, the pills and that never ending hope that she would overcome sickness. She didn't even knew, until the end, that she was that sick.
Through this project, I'm trying to rediscover those elements - people, objects, actions - that made my childhood fantastic. I want to exorcize the sickness, because it's still there. This is work in progress and it is harder than I though it would be.

Old me vs new me.

My mother and my two uncles.

My grandfather and the statues I used to play with as a child.

Little pleasures of childhood.

My grandma made this amazing black cherries jam and we used to eat it for dessert.

The cheap, but tasty dessert that my father used to make for us.

My grandfather's earth globe.

My grandparent's map of Romania.

My grandparent's wall carpet.

This was the sign that I would soon arrive at my aunt's house. I used to love this cross and when I was a child, there was a nice tree instead of the ugly house.

Grandma's delicious jam cookies.

The telephone my brother and I used when talking with my parents who lived in a different city when we were very little.

My grandfather's hobby.

As a child, I always thought this was a picture of my mother because the woman looked a lot like my mother.

My grandfather, still faithful to his passion - repairing things.

That's my grandma in the middle.

That's all I have left of my grandma.

 Diana Gândilă (proiect fotografic personal)

Trei păpuşi şi trei poveşti

Trei păpuşi, trei poveşti diferite:

1. Păpuşa Gabriela, cu rochiţă croşetată. Stă jos.

 Păpuşa Gabriela a fost cumpărată în 1941-1942 la Sibiu, în timpul războiului, cât timp familia Georgetei (avea 4 ani pe atunci) fusese refugiată din Cluj în Sibiu. E o păpuşă nemţească din celuloid, cu ochi de sticlă, cum era ultima modă în anii aceia. Nu toată lumea avea asemenea păpuşi. Majoritatea păpuşilor erau din hârtie, din carton, imprimate în anumite posturi, dar mai ales făcute de copii... Georgeta iubea păpuşile atât de mult, încât le colecţiona încă de pe atunci. Când, în 1945 părinţii săi (medici fiind) s-au întors în Cluj, avea deja 32 de păpuşi. Dar nu a fost salvată decât păpuşa Gabriela, pentru că au împachetat repede ce au putut şi, evident, jucăriile au rămas locului. În 1945, Georgeta era la bunici, la Lipova, cu Gabriela, care a rămas singura păpuşă din colecţie.

Gabriela are şi o cicatrice: piciorul drept este topit. Într-una din zilele când părinţii spălau rufe la cazan, în curte, aşa cum se făcea mai demult, după ce s-a terminat treaba, a rămas o grămadă de cenuşă. Georgeta s-a dus cu păpuşa să o plimbe pe-acolo, fără să îşi dea seama că în cenuşă mai erau câteva bucăţele de jar...

Dar Gabriela a mai trecut şi prin alte întâmplări: sprâncenele şi buzele au fost refăcute cu creionul, pentru că, de atâta timp, s-au şters. Era şi rumenă în obraji mai demult, iar părul îi era şaten. Toate s-au spălat. Au fost etape când a avut unghiile făcute cu creion roşu. Elasticul care prinde mâinile şi picoarele s-a copt de mai multe ori. Prima dată a fost reparată de bunicul Georgetei. Mai apoi, în Cluj, la “Clinica de păpuşi”, unde se reparau păpuşi de toate felurile. Hainele nu mai sunt cele originale. De atunci, din anii 1940, a schimbat garderoba de multe ori, cu hăinuţe făcute de bunica Georgetei. Rochiţa pe care o poartă acum e făcută chiar de Georgeta, acum vreo 20 de ani.

Gabriela a jucat multe roluri, imaginate de Georgeta în perioada când citea cărţile copilăriei, în special basme, ori romane de aventuri.

În ultimii ani, păpuşa Gabriela asistă, de pe noptieră, la cărţile citite de Georgeta, la cei 75 de ani ai ei. De-acum înainte, însă, va sta în colecţiile Muzeului Ţăranului Român, de unde va ieşi să fie admirată în vreo expoziţie.

 


2. Păpuşa blondă, cu rochiţă roz.
Povestea păpuşii. Spusă de ea şi scrisă de mine

Nu-i aşa că nu-ţi mai aminteşti de unde am apărut? Şi nici că la început nu ştiam să spun decât mama. Cred că eram de o vârstă atunci pentru că nici tu nu ştiai mai multe cuvinte. Din punctul ăsta de vedere se pare că am învăţat amândouă să vorbim în acelaşi timp şi cu aceleaşi cuvinte. Eu eram Păpu-titi, tu erai Dani, iar apoi eu am avut o mulţime de nume, iar tu tot Dani. Eu am fost Corina, Mirabela, Cati, Suzana, Loredana, Mihaela, Aura. Şi de fiecare dată aveam alte haine. Pentru că tu mi le făceai. Şi cum te rugai de mama ta să-ţi aducă cârpe de la fabrică! Şi îmi croiai rochiţe şi mi le cosei, iar eu stăteam frumos să mă piepteni şi să-mi pui flori în păr. Am fost prietene atunci sau poate că mă credeai sora mai mică pe care nu ai avut-o niciodată. Sigur nu am vorbit despre asta, nu prea e un subiect de conversaţie între două fetiţe chiar şi când vorbesc serios.
Plus că mai târziu a trebuit să te ajut la lecţii. Tu te duceai la şcoală, iar după ce te întorceai mă aşezai în fotoliu ca într-o bancă, şi-ncepeai să-mi predai lecţia. M-ai învăţat literele şi cifrele, m-ai pus să citesc şi cel mai frumos a fost când am repetat tabla înmulţirii împreună. Şi dacă îmi dădeai lucrare şi luam notă bună, îmi mai făceai o rochiţă nouă cu floricele. Iar dacă luam notă mică mă certai şi nu te mai jucai cu mine, ci cu Dora păpuşa roşcată care-şi dădea aere de diva pentru ca avea sâni şi rochiile îi stăteau mai bine, adică aşa cum le stăteau cântăreţelor de la televizor.
Nu-i aşa că nu-ţi mai aminteşti nici cum într-o primăvară, când toată lumea făcea curat pentru Paşte, ai strâns toate jucăriile într-un sac de plastic şi le-ai dus în pod? Eram fiecare aşa cum ne-am nimerit. Eu cu rochiţa asta roz, cu părul prins aiurea cu un elastic. Dora cu o rochie de seară acum aşa de demodată! Ursuleţii, căţeluşii, maimuţoiul, maşinuţele, pisicul... în ziua aceea apocaliptică am încăput toate în placenta aşteptării. Şi încă mai aşteptam când ai dezlegat cu greu nodul sacului şi m-ai luat, mi-ai spălat rochiţa, m-ai pieptănat şi m-ai trimis să zâmbesc frumos şi să dau din gene la expoziţia De-a Facerea Lumii. Jocuri şi jucării la Muzeul Copilăriei Poate că pentru mine acesta este un nou început, o altă viaţă.

3. Păpuşa Ana, cu rochiţă cu flori roşii.

M-am născut pe 20 octombrie 1975. La o săptămână am primit prima păpuşă, de la tatăl meu. Păpuşa Ana, aşa cum o cheamă şi pe naşa mea. Era mai mare ca mine... Când am învăţat să vorbesc şi să mă joc cu ea, deja avea un nume: o chema Ana, aşa cum ar fi vrut tatăl meu să mă cheme şi pe mine, însă mama s-a opus. Măcar păpuşa să poarte numele dorit de tatăl meu. M-am jucat cu Ana până am terminat liceul. Acum stă pe dulap, cu rochiţa cu care a fost cumpărată. De două ori pe an face baie, să fie curăţată de praf.