fotografie cu amintiri şterse

Fotografie de grup, în curtea gădiniţei, sfârşit de an şcolar, în jurul anilor 1980-1981. Nici nu mai ştiu bine. Tovarăşa educatoare a chemat fotograful, ne-a pus pe noi să ne îmbrăcăm frumos în costumul popular şi iată, ne-a lăsat o amintire. Bunica mea a ţinut fotografia aceasta mult timp în vitrina bibliotecii, alături de multe alte fotografii cu noi, nepoţii ei. Apoi a ajuns într-un album de fotografii, dar nu mai ştiu cum de i s-au tăiat colţurile.
Ce ştiu despre această fotografie este că niciodată nu m-am putut decide care din copii eram eu... fetiţa cu coroniţă de flori, sau fetiţa din spate, cu cordeluţă albă, care abia se vede... Ştiu sigur că am fost la grădiniţă în ziua decisă pentru fotografie... doar că nu mă mai recunosc în nici unul dintre copii.
A rămas fotografia îngălbenită de soare, mărturie că am fost 17 copii în aceeaşi grupă de grădiniţă.Oare care din ei eram eu?

Maria

An old photo from the kindergaten kept by my grandmother in the library. The only puzzle is that I do not recognize me in this photo, though I remember clearly the day when it was taken.

Rânduieli de demult

M-am născut în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, în anul 1929, septembrie 22, din părinţii Elena şi Gheorghe. Am fost 9 fraţi. În copilăria mea mă jucam cu doi din fraţii mei, ceilalţi fraţi erau căsătoriţi, plecaţi la casele lor. Când se căsătoreşte un băiat, părinţii erau obligaţi să-i facă casă, fetele plecau din casă la bărbatul cu care se căsătoreau şi el avea casa lui de la părinţi sau îşi făceau împreună.

Când eram copil mă jucam în curte cu fraţii, unde mai veneau şi alţi copii ai vecinilor, ieşeam şi în drum şi ne jucam; pe vremea aia nu treceau maşini ca acum.

Îmi făceam păpuşi din cârpe, pe o bugactă de pânză coseam cu acul capul păpuşii, îi făceam gură, ochi, nas şi sprâncene, îi făceam mâini şi picioare, le umpleam cu lână sau cu cânepă şi o făceam ca o păpuşă adevărată. În curte, legat de un pom aveam un leagăn, unde ne dădeam uţa. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne jucam şotron, ne număram şi cine era ultimul trebuia să fugă să ne prindă. Vara ne duceam la gârlă şi ne scăldam în apa curgătoare, apa nu era prea adâncă şi ne jucam mult în apă. Se întâmpla câteodată să prindem şi un peşte mic cu mâna, peştele se numea vârlugă. Altă dată ne duceam în pădure primăvara şi adunam ghiocei, viorele şi brebenei, violete – la noi se numeau tămâioare. Mai în vară ne duceam după fragi, mure şi ciuperci. Mai în toamnă din nou mergeam la pădure şi adunam măceşe şi nişte bobiţe albastru-vânăt. Se numeau porumbe. Culegeam şi ciuperci care se numeau hribe.

Vara prin grâu adunam nişte flori albe, se numeau aglice. Miroseau frumo. Alte flori adunam: albastre şi roy, pe care le mai văd şi în Bucureşti pe la ţigănci.

Când venea iarna era zăpadă mare, ne dădeam cu sania, care se numea scârlete. Era făcut de părinţi din scândură, mergeam la gârlă şi ne dădeam pe gheaţă cu opincile de cauciuc sau de piele, cumpărate din târg.

La 6 ani mă trimitea cu vitele la păscut. 2 boi, 2 vaci cu lapte şi viţei. Mă dădea în grija unui om în vârstă vecin cu noi. La ora prânzului, pe la 12, veneam acasă, mâncam şi mă culcam. La ora 4 după-masă iar plecam cu vitele şi veneam înapoi la 7 seara, când se mulgeau vacile. O parte din lapte îl fierbea, iar restul îl făcea brânză.

La 7 ani am plecat la şcoală, când veneam, mâncam, făceam şi lecţiile pe care mi le dădea doamna. Părinţii mă luau la câmp, adunam buruienile din ceapă, usturoi, pliveam la vie, ţineam la rariţă să nu îngroape plugul porumbul. La 9 ani săpam la porumb cu o sapă mai mică.

Ca mâncare nu se mânca decât duminicile carne. Se tăia o găină şi o raţă. Raţa o făcea friptură şi găina ciorbă cu usturoi şi mămăliguţă, ce se făcea la prânz.

În cursul săptămânii se mâncau cartofi, varză, lobodă, urzici şi ştevie. Asta primăvara. Se completa apoi cu lapte, brânză, unt, ouă.

Iarna se tăia un port şi aveam carne şi untură. Pentru că eram mulţi la masă, porcul se termina în 3 luni. Mai rămânea carnea topită în untură şi o păstra pe când se secera grâul.  Atunci era foarte grea munca la seceratul grâului.

Mama ne făcea în ţest o turtă de mălai, se făcea o mămăligă unde se punea unt, ouă şi tărâţe de grâu, care îi dădea o dulceaţă bună şi îl mâncam cu lapte. Se cocea în ţest.

Pâine se mânca rar. Numai la Paşte şi Crăciun. Rar în cursul anului. Pentru că grâul se vindea toamna, să poată să ne cumpere îmbrăcăminte pentru iarnă. Am uitat că duminica ne făcea gagaş. Asta era prăjitura, din lapte, făină şi ouă. Un fel de cremă.

Astea sunt rânduielile ce mi le-am adus aminte.

16 martie 2012

Florica

Leacuri bune din copilărie

Am aflat că pojarul, „ca să iasă’, trebuie ca pe piept să se pună o pânză roşie. Şi numaidecât, fiinţa cu două brobonele pe faţă şi mustaţă mijită, vărul meu, s-a umplut de bube, care mai de care mai mâncăcioase. Era, ce-i drept, o pânză straşnic de roşie.

Ştiu că dacă ţi se apleacă, păi sigur eşti deochiată, ori prea ai mâncat cu poftă ostropelul ăla. Şi pentru că nu se ştia varianta corectă, bunica îmi descânta blând, până-i trozneau fălcile de căscat şi-i curgeau lacrimile, apoi mă lua la "tras" pe mâini: de la atingeri şoptite până la apăsări dictatoriale, cu oţet de Mizil.

Că veni vorba de oţet, după tabere era tratamentul obligatoriu. Bine, pentru oarece bâzdâgănii dătătoare de senzaţii mâncăcioase, exista o soluţie din petrol, frunze de pelin şi inima nucii (partea aceea fibroasă din nucă, ce separă miejii). Te ungeai frumos pe tot scalpul, luai o pauză, apoi te spăla bunica bine, bine, în albia din salcam. Cum cu ce? Cu apă de ploaie și săpun de casa, din ăla bun, cu pelin, de-ţi face părul să scârţâie. Şi aşa scăpai garantat de orice posibilă ruşine de început de şcoală – asta dacă nu aveai unghiile netăiate!

Şi orice răceală de adult se trata cu ţuică de prună! şi orice tuse care nu „rupea”, cu mămăligă fierbinte pe piept. Durerea de măsea se oblojea cu o frunză de muşcată, cea de spate cu o blană de iepure purtată direct pe piele. Si orice altă bubă sau durere de nepot se alina cu pupături şi mângâieri cu mâini mari, aspre, negre de la pământ. Iar crăpăturile ce desenau harta mâinilor buncilor nu treceau, din contră, se adânceau, dar îşi ostoiau usturimea prin mângâiatul nepoţilor. Şi cu Sanopil, unguentul adus de la Bucureşti, pe care nepoata, care vroia să se facă doctoriţă, îl aplica, seară de seară, cât ţinea vacanţa la ţară.

Magda-Raluca

If one had measles, he/she could cure when there was placed a red cloth on the chest. If there was an evel-eye, the grandmother cured it with a incantation. Against lices there was a remedy with gas and home made soap. A toothache passed away with a leaf of geranium... All sorts of remedies from childhood.

Deochiul

M-am amuzat citind tema blogului de azi şi mi-a venit în minte un leac băbesc primit cu sfinţenie în copilărie, pentru care nu existau medicamente. "Boala" era deochiul de care sufeream tare des, având ochii verzi. Acuma foarte precis nu reţin, dar dacă mi se lăsa rău, sau ma înroşeam prea tare, sau manifestam diverse alte semne misterioase - mama decidea brusc ca am fost deocheata. Erau doua variante de tratament: cea soft era un soi de poezie/descântec bolborosita de mama, pe care o zicea rapid, de câteva ori, terminată invariabil cu "ptiu-ptiu". Dacă nu trecea, atunci venea tratamentul hard, respectiv o vecina mare maestra care îmi stingea cărbuni. Stând la bloc, cărbunii erau de fapt nişte chibrituri. Ideea e că dacă lumea începea să caste, însemna că precis a fost vorba de deochi. Şi cum lucrurile se întâmplau de obicei seara, căsca toată lumea cu mult spor...
Alexandra

How to cure the "evil eye", that I was suffering often when I was a child, as I have green eyes.

Leacuri vs Pastile

Ţuica şi bicarbonatul. Au fost mereu principalele medicamente pe care mi le administra străbunica în perioada copilăriei. Dacă îmi era rău peste noapte, mamaia îmi dădea o linguriţă de „dicarbonat” iar dacă mă prindea vreo răceală, fie mă punea să beau „un deget de rachiu” fie îmi aplica o frecţie zdravănă pe spate, piept şi ceafă cu aceeaşi substanţă binefăcătoare. Tot pentru răceală era bună şi o bucată de mămăliga caldă învelită în prosop care trebuia ţinută pe piept ca să elimine infecţia. Untura era bună pentru buze crăpate sau arse de vânt. Dar în cazul meu, cel mai des era nevoie de albuşul de ou, care îmi vindeca arsurile căpătate în urma micilor năzdrăvănii din jurul plitei şi a cuptorului. Desigur, dacă situaţia nu se îmbunătăţea vizibil la scurt timp de la aplicarea tratamentelor, apăreau părinţii cu medicamente. Următorii pe scara ierarhică erau medicii, asistentele şi injecţiile. Însă eu nu am experimentat asemenea tratamente complexe. Mai târziu, sub tutela părinţilor am aflat de Bitterul suedez , Balsamul chinezesc,  şi Penicila V. Tot atunci rujurile mamei au înlocuit untura bunicii. 

Andreea

 Old medicine,  known by my grandmother, to heal the childhood diseases (when I got cold, when I burnt myself...). If they did not work, my parents were bringing me pills. If these would not work, only then I would go to the doctor.

Penicilina

Ca să nu răcim, sau când eram răciţi, nici nu mai ştiu bine, oricum, în fiecare iarnă era acelaşi scenariu: vecina bunicilor mei, asistentă medicala, o doamnă cu siguranţă drăguţa, dar neiubită de noi, de copii, venea şi ne făcea, preventiv, câte o penicilină injectabilă. La o zi şi la o oră stabilită. Noi, copiii, aflam în ziua cu pricina că ni se pregăteşte ceva. Eu ştiu că mă ascundeam prin casă, sau mă făceam că nu aud când mă strigă să vin la injecţie. Durea foarte tare când te înţepa cu acul, de regulă în şold sau în fund, dar mai tare pişca atunci când injecta serul vindecător. O dată m-am încordat atât de mult, încât era să rup acul. Era o problemă pe-atunci, pentru că nu erau ace de unică folosinţă şi trebuiau dezinfectate într-o cutie misterioasă. Se întâmpla prin anii '80.


Whan I was a child, during the 1980s, each winter the neighbour of my grandparents came to our house to give us a shot of Peniciline. We were hiding in the house when we knew that she was coming, but we had to came out, eventually.

Madlene româneşti

În timp ce încercam să regăsesc vechi amintiri din copilăria mea şi, în special, din timpul vacanţelor de vară petrecute jumătate la ţară, jumătate la Bucureşti, mi-am dat seama că tot ce-mi revine în memorie este impresionist. Mirosuri, sunete, gusturi, imagini – toate printr-o privire mioapă.

De pildă, mirosul dinainte să înceapă ploaia – n-aş putea să-l descriu, dar mă face să mă gândesc la ploile de vară care mă prindeau pe uliţele din satul bunicii mele. Cântecul guguştiucului m-a fascinat de când eram mică. De fiecare dată când îl aud, repet gugu-ştiuc, gugu-ştiuc în gând şi nu durează mult până când adevăratul guguştiuc se opreşte. M-am tot întrebat dacă mă aude când îl îngân şi se supără pe mine. Una dintre imaginile de neuitat se leagă de plimbarea prin centrul oraşului din decembrie 1997, când eram clasa I. Tata mă ducea să văd luminiţele, însă, în acea iarnă l-am văzut şi pe Moş Crăciun în care am crezut mult, mult timp.

Pornind de la aceste instantanee, m-am gândit să-i întreb pe prietenii mei ce experienţe senzoriale din copilărie le-au rămas impregnate în memorie. Venind din partea unor oameni de vârste diferite şi cu preocupări diferite, răspunsurile sunt minunate şi uneori comune – ceea ce înseamnă că anumite gusturi sau mirosuri se regăsesc într-o serie de sinestezii specifică unei colectivităţi.

„Pentru amintirile din copilărie care coincid cu vacanţa de vară din şcoala primară: miros de câmp, de iarbă şi/sau de frunze de porumb, gust: corcoduşe acre, compot de corcoduşe dulce acrişor şi gustul de porumb fiert cu un pic de sare, imagine: genunchi juliţi, picioare prăfuite, urme de papuc în praful de pe stradă, sunet: sunetul barierei pornite la trecerea trenului, galopul calului, a potcoavei pe astfalt sau a papucilor de gumă în mers.” (Anca Grădinaru)

„Gust: şerbetul de lămâie; miros: fumul de ţigară combinat cu aerul ce intra în maşina în mers; imagine: un copac înflorit la marginea unui drum, eu stând în maşină; cântec: Mory Kante - Yeke, yeke; addenda: mirosul era cel mai des combinat cu cel al mării văzute pentru prima dată în anul respectiv.” (Oana Purice)

„Păi, să zicem, corcoduşe şi iar corcoduşe, apoi flori dintr-alea ce cresc în grădinile blocurilor bucureştene, mari, urâte – de obicei albe sau mov – cu nişte boboci verzi, numai buni de proiectile şi cu un miros tare nefericit, apoi o minge peticită lovindu-se de o maşină – o oglindă laterală făcută praf şi nişte puşti alergând care pe unde vedeau cu ochii în zgomotul infernal al alarmei care-a ţiuit nu mai puţin de trei sferturi de oră.”

                                                                                                    (Radu Niţescu)

„Un gust de pară dulce şi zemoasă, coaptă în fân înainte de termen, înainte ca vara să se termine... Imaginea unui sătuc plin de viaţă şi culoare... Sunetul unei adieri de vânt prin frunzele copacilor în miezul unei zile călduroase... Cântecul - armonia zumzetului de seară: greieraşi , broscuţe, bunica chemându-şi nepoţeii la culcare, râsete, un tropot de cal în depărtare, teatru radiofonic depăşind timid graniţele unei ferestre întunecate, o pietricică aruncata-ntr-un pârâiaş! Cam astea sunt lucrurile care-mi amintesc mie de verile la bunici... Au fost cele mai frumoase momente din viaţa mea, însă mi-e cam greu să le descriu în cuvinte...” (Simina Chirilă)

„Gust: mustul; miros: mirosul de răcoare de dimineaţă, imagine: bunicii, sunet: clopotul bisericii de vis-à-vis.” (Tudor Pănculescu)

„Gustul pe care mi-l amintesc cu drag din copilărie (în afară de pâinea cu untură, sare şi usturoi a bunicii) este al îngheţatei de casă. O adoram! Niciodată nu aveam răbdare să îngheţe în congelator şi mă furişam, înjumătăţind toate paharele.
Sunetul pe care-l atribui copilăriei venea din pianul cu broaşte cu care mă jucam zilnic. Avea chiar şi o carte cu cântecele ca Twinkle twinkle little star.

Imaginea copilăriei mele este reprezentată de ciori care zburau deasupra mea. Aveam 2-3 ani, iar tata îmi confiscase suzetele, spunând că mi le-au furat ciorile, aşa că am ieşit la plimbare prin jurul blocului şi i-am spus să le prindă şi să-mi înapoieze suzetele.”

                                                                                                  (Andrada Sultan)

„Din vacanţa de vară pepeni (pepenoaice) cu coaja verde neagră cu miez roşu aprins şi seminţe negre mici. Nu le-am mai întâlnit gustul niciodată. Brânza proaspătă puţin sărată de oaie adusă de femeile de la colectiv când eram la bostănărie. Vinete coapte! Prăjitura cu caise făcută de Ina. Veşnicele ramuri ale corcoduşului care atârnau pe casă de pline ce erau! Şi mai presus de toate caisele! Erau înlocuitoarele noastre de portocale, nu vedeam decât două la Crăciun. Şi litrul de lapte băut întinsă pe banca tare de sub un cais din faţa casei la Radovanu. Şi fuga de balaur până la capătul şirului din vie unde era o baltă cu broaşte orăcăitoare. Privitul cu frică în fântâna de pe drum, ameţeai şi te puteai îneca! Poalele pline de muşeţel culese de mine şi mamaia. Mirosul de aluăţel (un fel de drojdie) ţinut într-un şorţ în camera bună, mirosul şi gustul de turtişoare! Ţârâitul greierilor... Cea mai grozavă muzică! Mirosul greu al crinilor şi cel al trandafirilor. Mirosul de aer sărat de la mare, îl recunosc şi acum. E printre puţinele amintiri de la mare de la 3-6 ani.  Şi cel mai ucigător: mirosul de la groapa de gunoi, de la fabrica de medicamente si de la Glina! Şi cel mai iubit: mirosul ameţitor al teilor din faţa blocului! El vestea că a venit vacanţa!”

                                                                                                       (Cristina Hodor)

„Când eram mică, familia mea mergea de obicei la mare, în Sicilia, unde este un loc numit Sampieri. Acolo a crescut mama mea, a trăit timp de 20 de ani, şi din acest motiv, în fiecare an noi mergeam acolo pentru a petrece vacanţe la mare.
Eu iubesc marea, şi înainte de toate iubesc acea mare, şi încă azi, că mă aduc în alte locuri, mi-e dor de acolo. Ceea ce îmi amintesc mai mult şi cu mai multă bucurie era gustul şi parfumul unei reţete tradiţionale, care se numeşte ARANCINI: este o reţetă puţin dificil de pregătit, dar este foarte bună şi gustoasă. Este făcută din orez, suc de roşii, sos de carne (noi il numim ragù) amestecată cu mazăre şi cu brânză coaptă. Tu faci cu orez un fel de bilă, în care faci o gaură şi în care pui sosuri şi brânză, şi apoi o prăjeşti în grăsime după ce ai dat-o prin făină, ou şi pesmet. Este o mâncare foarte grea şi cu multă grăsime, dar este cea mai bună pentru mine. O altă amintire este sunetul marii, care mă trezea în fiecare zi, şi pe care îl ţin înca azi în inima mea. Din păcate, după ce am devenit studentă, mama mea a vândut casa de vară din Sicilia, dar vara viitoare vreau să mă întorc acolo!” (Angela Apò Akthes)

„Gust de praf, mingi de fotbal sparte, frica de şobolanii uriaşi cu ochi roşii care se ascundeau in blocurile devastate, gustul îngheţatei de vanilie, sunetul pe care îl face roua dimineaţa când se aşează pe pământ - adică puţinele momente de linişte ale zilei.”

                                                                                                             (Mircea Ţara)

„Miros - mirosul de prăjituri proaspăt scoase din cuptor; gust - vişine; imagine - parcul Herăstrău; cântec- formaţia Andre, desigur, era în vogă pe vremea aia.” (Alexia Ion)

„Gust de lapte praf cu aromă de căpşuni; mirosul detergentului cu care spăla mama colegului meu faţa de bancă, o dată la două săptămâni; sunetul pe care îl făcea combina atunci când întorcea caseta audio de pe o parte pe cealaltă, urmat de fâsâitul specific al casetelor cu înregistrări făcute acasă; a, şi o imagine... mă gândesc: o scenă din Johnny Bravo în care se opreşte o maşină, se deschide uşa şi se vede un picior frumos de femeie, încălţată cu nişte pantofi cu toc înalt, gata să iasă din maşină (scena asta înca mă urmăreşte, e una dintre imaginile din copilărie care îmi vine constant în minte; între timp imaginea s-a modificat puţin, adică nu mai este chiar o imagine de desen animat, ci mai degrabă una de film.” (Patricia Iorgulescu)

„Nu ştiu exact cum s-ar numi gustul sau mirosul. Îmi aduc aminte de laptele cald din ceaunul cu mămăligă. Pentru că eu îmi petreceam vacanţele de vară la ţară. Ca imagine, văd uliţa de pe deal pe care alergam cu prietenele mele.” (Adriana Susmă)

„Sunetul: sonerie electronică de bicicletă cu multe melodii; imagine: spatele blocului, am petrecut foarte mult timp acolo; miros, aici nu stiu cum să zic, mirosul casei tale, pe care nu-l simţi când trăieşti acolo dar de fiecare dată când mergi înapoi îl observi clar că e tot acolo, şi îl simţeam mereu când mergeam la ţară câteva zile şi mă întorceam, şi era liniştitor aşa (încă e); gust de fructe necoapte (caise, corcoduşe).” (Mircea Drăgan)

„Zmeura cu zahăr pudră, mirosul de lemn şi cărţi vechi, vioara din clasa I, cântecul din sunetul muzicii cu <<do e o doamnă cam grăsuţă, re e un rege...>>”

                                                                                                (Anca Ochinciuc)

Lista poate fi continuată.

 

Gabriela Teodora Vătafu

Searching for memories from childhood, I stopped to those that are sensorial memories: smells, sounds, tastes, images, all bring together pieces of memories. An investigation made by Gabriela Teodora Vatafu among her friends, about what are the sensorial memories that they would have from their childhood.

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.