Rânduieli de demult

M-am născut în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, în anul 1929, septembrie 22, din părinţii Elena şi Gheorghe. Am fost 9 fraţi. În copilăria mea mă jucam cu doi din fraţii mei, ceilalţi fraţi erau căsătoriţi, plecaţi la casele lor. Când se căsătoreşte un băiat, părinţii erau obligaţi să-i facă casă, fetele plecau din casă la bărbatul cu care se căsătoreau şi el avea casa lui de la părinţi sau îşi făceau împreună.

Când eram copil mă jucam în curte cu fraţii, unde mai veneau şi alţi copii ai vecinilor, ieşeam şi în drum şi ne jucam; pe vremea aia nu treceau maşini ca acum.

Îmi făceam păpuşi din cârpe, pe o bugactă de pânză coseam cu acul capul păpuşii, îi făceam gură, ochi, nas şi sprâncene, îi făceam mâini şi picioare, le umpleam cu lână sau cu cânepă şi o făceam ca o păpuşă adevărată. În curte, legat de un pom aveam un leagăn, unde ne dădeam uţa. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne jucam şotron, ne număram şi cine era ultimul trebuia să fugă să ne prindă. Vara ne duceam la gârlă şi ne scăldam în apa curgătoare, apa nu era prea adâncă şi ne jucam mult în apă. Se întâmpla câteodată să prindem şi un peşte mic cu mâna, peştele se numea vârlugă. Altă dată ne duceam în pădure primăvara şi adunam ghiocei, viorele şi brebenei, violete – la noi se numeau tămâioare. Mai în vară ne duceam după fragi, mure şi ciuperci. Mai în toamnă din nou mergeam la pădure şi adunam măceşe şi nişte bobiţe albastru-vânăt. Se numeau porumbe. Culegeam şi ciuperci care se numeau hribe.

Vara prin grâu adunam nişte flori albe, se numeau aglice. Miroseau frumo. Alte flori adunam: albastre şi roy, pe care le mai văd şi în Bucureşti pe la ţigănci.

Când venea iarna era zăpadă mare, ne dădeam cu sania, care se numea scârlete. Era făcut de părinţi din scândură, mergeam la gârlă şi ne dădeam pe gheaţă cu opincile de cauciuc sau de piele, cumpărate din târg.

La 6 ani mă trimitea cu vitele la păscut. 2 boi, 2 vaci cu lapte şi viţei. Mă dădea în grija unui om în vârstă vecin cu noi. La ora prânzului, pe la 12, veneam acasă, mâncam şi mă culcam. La ora 4 după-masă iar plecam cu vitele şi veneam înapoi la 7 seara, când se mulgeau vacile. O parte din lapte îl fierbea, iar restul îl făcea brânză.

La 7 ani am plecat la şcoală, când veneam, mâncam, făceam şi lecţiile pe care mi le dădea doamna. Părinţii mă luau la câmp, adunam buruienile din ceapă, usturoi, pliveam la vie, ţineam la rariţă să nu îngroape plugul porumbul. La 9 ani săpam la porumb cu o sapă mai mică.

Ca mâncare nu se mânca decât duminicile carne. Se tăia o găină şi o raţă. Raţa o făcea friptură şi găina ciorbă cu usturoi şi mămăliguţă, ce se făcea la prânz.

În cursul săptămânii se mâncau cartofi, varză, lobodă, urzici şi ştevie. Asta primăvara. Se completa apoi cu lapte, brânză, unt, ouă.

Iarna se tăia un port şi aveam carne şi untură. Pentru că eram mulţi la masă, porcul se termina în 3 luni. Mai rămânea carnea topită în untură şi o păstra pe când se secera grâul.  Atunci era foarte grea munca la seceratul grâului.

Mama ne făcea în ţest o turtă de mălai, se făcea o mămăligă unde se punea unt, ouă şi tărâţe de grâu, care îi dădea o dulceaţă bună şi îl mâncam cu lapte. Se cocea în ţest.

Pâine se mânca rar. Numai la Paşte şi Crăciun. Rar în cursul anului. Pentru că grâul se vindea toamna, să poată să ne cumpere îmbrăcăminte pentru iarnă. Am uitat că duminica ne făcea gagaş. Asta era prăjitura, din lapte, făină şi ouă. Un fel de cremă.

Astea sunt rânduielile ce mi le-am adus aminte.

16 martie 2012

Florica

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Prima sărbătoare - Cei 40 de Sfinţi

Prima sărbătoare pe care mi-o amintesc este 9 martie 1971, Sărbătoarea celor 40 de Sfinţi. Aveam 6 ani, eram în clasa I şi după şcoală, după teme, petreceam timpul în bucătărie, mai mult încurcând-o decât ajutând-o pe bunica.
În ziua respectivă am avut treabă, nu glumă, ci la modul cel mai serios. Am împletit primii mei mucenici. Îmi amintesc ligheanul plin de aluat crescut, ştergarul de cânepă care coperea ligheanul, sucitorul, planşeta mare, de lucru, din lemn de tei.
Îmi amintesc clar cum luam bucăţi de aluat, le răsuceam cu palmele pe planşetă, să devină şnururi, le împleteam şi le închideam în formă de 8. Între timp, în lighean, aluatul creştea la loc şi părea că nu se mai termină niciodată.
Unul dintre mucenici i l-am dus Doamnei Învăţătoare, pentru că bunica mi-a spus că aşa este frumos, să îi împărţim.
Ce-am făcut noi acolo, chiar au fost 40 de mucenici. Mari, groşi, rumeniţi, însiropaţi, unşi cu miere şi tăvăliţi prin miez de nucă.
Bunica m-a învăţat că trebuie să fac împletitura fină şi deasă; locul de îmbinare să nu se vadă, să fie acoperit. Bucla de sus să fie uşor mai mică decât cea de jos. 8-ul să fie clar, nici prea lunuieţ, nici prea turtit.
Să fie frumos, nu doar gustos.

Ioana Corduneanu

The first important celebration that I remember is on the 9th of March 1981, when I helped my grandmother to prepare the pretzels for the feast of St. 40 Martyrs. It was a lot of work, but there I learned how to prepare the pretzels, that have to be not only tasty, but also beautiful.

Adelinele

„Ce-o fi și cu chestia aia maaare și pufoasă în care mă înfășoară în fiecare seară, după baie?”

Aveam vreun an. Eram un boț de carne mic și nedumerit, pe care „cei mari” îl înfofoleau, ocrotitori, într-o pătură moale cu ciucuri, în carouri roz, albe și bleu. Pledul cel călduros e una dintre primele amintiri de când m-am pomenit pe lume. Parc-ar fi fost acolo dintotdeauna.

Când m-am ridicat și eu copăcel, înțelegând cât de cât ce e cu mine, am început să însuflețesc lucrurile din jur. Fiecare avea un nume, o poveste, un rost. Și cum rostul păturii, acela de a mă înveli și încălzi după fiecare baie, cam pălise de când nu mai eram chiar un ghemotoc de copil și nu mă mai încăpea, am... înaintat-o în grad. Acum dormeam cu ea. Era pe post de ursuleț. O rulam ca pe-o clătită, o îmbrățișam cu tandrețe și adormeam așa, cu ciucurii albaștri și roz gâdilându-mi nările. 

Un asemenea tovarăș avea nevoie însă și de un nume. Unul grozav, că doar nu era vorba de orice păturică, era păturica mea de-luat-în-brațe-noaptea! Nu l-am căutat prea mult. De fapt, cred că numele m-a căutat pe mine, în persoana unei fetițe pe care am admirat-o foarte, foarte mult! O chema Adelina și avea ȘASE ANI! Șase ani... vă dați seama ce mare era? Eu, care aveam abia 3, mă gândeam cu fascinație și ochi pierduți în zare cum o să fiu eu când o să am vârsta ei, ce mare, ce cuminte, ce educată și așa și pe dincolo... eventual și cu zulufi blonzi, ca Adelina, deși eu eram șatenă toată ziua. Că na, doar fetițele mari, de 6 ani adicătelea, au zulufi blonzi! Și nu numai bucle, nu numai ochi albaștri avea Adelina. Mai avea și o păpușă cu păr luuung, roz aprins și coadă de sirenă...! În seara în care ne-am jucat împreună, acasă la niște prieteni de familie comuni ai părinților noștri, a scos-o dintr-o sacoșă misterioasă (o sacoșă cu minuni, poate... mai știi?) și a început să-i pieptene cosițele aprinse. De la nivelul meu, Adelina era o persoană foarte înaltă, iar păpușa din mâinile ei, la care mă uitam cu capul dat pe spate, era un bun inaccesibil. Așadar, cum nu se putea obține prin simplă autoservire (cu tot circul pe care l-ar fi stârnit perspectiva), bucuria de a-i mângâia/pieptăna/înnoda/încurca cosițele roz trebuia câștigată prin rugăminți fierbinți... Vezi să nu! O fi avut ea Adelina zulufi de zână blondă, dar era o scorpie răutăcioasă! „Nu ți-o dau, c-o strici!” mi-a spus de sus, cu un ton care se voia matern, binevoitor și prevăzător, un fel de fii-fetiță-cuminte-și-ascultă-mă-că-eu-sunt-mai-mare. Timp în care continua s-o dezmierde și să mi-o plimbe pe la nas. Dar eu n-aveam încă 6 ani, așa că nu știam prea multe. Aproape instinctiv am trecut la planul B: scandalul. Mi-am simțit pieptul răvășit de durerea neputinței, care a izbucnit într-un gâlgâit de suspine și lacrimi mari, grele, prelinse pe obraz. Mama ei, de jenă, a început s-o certe că nu-mi dă păpușa. Mama mea, tot de jenă, a început să mă certe pe mine că i-am cerut-o. Și uite-așa, mamele se pierdeau în pedagogii și politețuri, în timp ce eu mă simțeam însingurată și tânjindă, iar Adelina, firește... câștigase!

Pesemne însă că înfrângerea mi-a crescut și mai mult admirația pentru fetiță, căci, ajunsă acasă, am strâns păturica de noapte-bună în brațe și i-am spus mamei că de acum încolo o s-o cheme Adelina. Numele desăvârșirii inaccesibile.

Peste ceva vreme am împlinit 6 ani și am văzut că nu-i așa mare brânză. Mi-am dat eu seama că, pentru oamenii din jur, până și la o asemenea venerabilă etate, tot mic și amărât ești.

Peste încă ceva vreme, am împlinit 20. De Adelina cu zulufii blonzi am auzit că a terminat secția de rusă la Limbi Străine și vrea să plece cu bursă la Moscova. Pe cealaltă Adelină am găsit-o uitată într-un ungher, după canapea.

„Ce-o mai fi și cu țolul ăsta scămoșat, cât un șervet de bucătărie...?”

Anca-Maria

When a baby, Anca-Maria used to get wrapped by her parents in a biiig, cosy blanket. When she grew a little older, she felt like giving a name to the blanket, as it had become her dear, dear sleeping mate, instead of a teddy-bear. She chose the name Adelina, after a girl whom she admired a lot, because she was 6 years old (so mature, while Anca was only 3), because she had blonde waves and a wonderful mermaid-doll, which she had refused to share with Anca, driving her into despair. Years after, Anca discovered than being 6 was not such a fuss. Later on, when 20, Anca found the blanket. But now it seemed to her nothing more than a dull piece of cloth, no bigger than a kitchen towel.