Prima zi
Am să vă spun o poveste. Una despre trei copii mari
care au luat pruncia în spinare şi au pornit cu ea peste mări şi ţări, ca să
le-o amintească şi celor de departe... Să purcedem, dar.
Întâi şi întâi, cei
trei au demontat copilăria bucăţică cu bucăţică şi au aşezat-o, cu grijă, în
cutii. Da, da, în cutii – căci acolo se păstrează amintirile. Și visele, şi
dorinţele, până când se coc şi sunt gata să zboare. În cutii de lemn mari,
greoaie, mirosind iute a nuc, a vechi şi puţin prăfuite de atâta nostalgie şi
aducere-aminte... Pe urmă au încredinţat cutiile cu povara copilăroasă
păsărilor şi câtorva licurici, ca să le ducă departe... Apoi au pornit şi ei pe
urmele lor. Au zburat pe aripile unui vultur de fier tot spre apus. Au plutit
printre nori – nişte vălătuci de vată din zahăr în bâlciul lui Dumnezeu (unde
Soarele este o ENORMĂ acadea cu miere!!!). Cerul arăta precum faianța din
bucătărie atunci când ne-apucăm să facem torturi pe furiş: împroşcat cu mormane
de frişcă.
Au zburat mult, mult,
până într-o ţară îndepărtată care se găseşte la întretăierea unor mări
învolburate şi-a unor aprige vântoase. De fapt este o insulă mare, mare. Aici,
oamenii sunt roşcovani şi au pistrui, vorbesc engleză şi se plimbă toată ziua
cu nişte autobuze roşii. Tot roşii sunt şi nişte cutii mari cât un stat de om,
care se găsesc din loc în loc pe stradă – seamănă cu nişte puşculițe şi scrie
pe ele „TELEPHONE”. Iar străzile sunt înguste, mărginite de clădiri înalte,
înzorzonate cu piatră dăltuită în fel şi chip. Mai peste tot sunt vitrine
sclipitoare, colorate şi felurite ca nişte cutii străvezii cu zaharicale. Străzile
sunt pline de oameni care mişună grăbiţi încoace şi încolo – sunt atât de
mulţi, încât atunci când nu mai încap, coboară prin nişte găuri şi merg pe sub
pământ, unde au o grămadă de trenuri lungi şi zgomotoase, care vâjâie tot
timpul prin tunele întunecate şi întortocheate. Pe deasupra lor sunt turnuri,
castele şi o sumedenie de poduri peste o gârlă mare, şerpuitoare, pe care
plutesc bărci din care nişte oameni mici îţi fac cu mâna. E plin de pomi, de
flori, de iarbă şi chiar de veveriţe gri, cu cozi stufoase, încât pe alocuri,
oraşul ăsta mare arată ca o grădină. O grădină în care oamenii se plimbă,
aleargă, merg cu bicicleta, stau pe iarbă, râd şi vorbesc. Oameni de toate
culorile – albi, roşcaţi, bruni şi gălbui, cu ochi rotunzi sau atât de alungiţi,
încât te miri cum de văd pe unde să meargă prin asemenea crăpături. Oameni
feluriţi, de la care ţi-e dat să auzi toate limbile pământului...
Când s-au văzut
coborâţi dintre nori, cei trei copii mari au pornit în căutarea hotelului. Au
rătăcit puţin pe străzile întortocheate, albe, cu lespezi de piatră pe jos,
maşini negre și muşcate la ferestre... Însă puţin câte puţin, ajutaţi de nişte
desene mari, împăturite, care se cheamă hărţi, au ajuns acolo unde erau
aşteptaţi. Seara se aşternea încet peste străzile răcoroase, puţin plouate şi
peste parcul de aproape. Acadeaua de miere pâlpâia din ce în ce mai slab, iar
Moş Ene dădea târcoale. I-au dat ascultare, căci urmau două zile grele de muncă.
Pe-nţelesul oamenilor mari: Lila Passima şi Cosmin
Manolache, curatori ai Muzeului Național al Ţăranului Român, însoţiţi de
voluntara Anca-Maria Pănoiu, s-au deplasat la Londra, la sediul ICR, pentru a monta expoziția
itinerantă din cadrul proiectului european „Copilăria.
Rămăşiţe și patrimoniu” în primul dintre cele şapte oraşe europene incluse
în program. După trei ore de zbor în condiții normale, cu uşoare turbulențe
datorate condițiilor meteorologice, cu aterizat în capitala britanică pe
aeroportul Heathrow şi s-au îndreptat spre hotel, unde s-au bucurat de o
binemeritată odihnă, menită să le încarce bateriile înainte de două zile de
muncă.
Anca Maria Pănoiu
The first day of the journey to London, for the first itinerant exhibition: Childhood. Remains and Heritage. A tale told as if seen through the eyes of a child, with the adventures of the flight and how the three grown-up children went to the exhibition place the first day.