Ioana şi Ana

IOANA

Eram asteptată după jumătatea lui iunie, înainte de Sânziene.

"Dacă o să fie băiat, o să fie Ion" – zicea tata.

"Nu am voie să mă enervez" – răspundea mama ţi discuâia se oprea aici.

Dar eu m-am grăbit ţi m-am născut în ultima zi de mai şi toţi erau îngrijoraţi că o sa stau în incubator dacă o să am greutatea sub 2500g.

Tata aştepta la gard şi când mama a ieşit la geam, el a strigat:

"Cât are?"

"2800"

Fericit că am scăpat de incubator, tata a plecat la bere cu mătuşa mea, sora mamei – au uitat să mai întrebe dacă sunt fată sau băiat.

Ion s-a transformat în Ioana, iar eu sunt foarte mulţumită de numele meu.

Dacă aş fi fost băiat, mi-ar fi plăcut să mă cheme Ion.

ANA

Cu toate că ştiam că aştept o fetiţa, am aşteptat cu calm. Nu-mi imaginam cum ar fi să dau un nume cuiva pe care încă nu l-am cunoscut. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că este o "Ana", era foarte clar şi simplu. Numele nu i l-am dat eu, Ana a venit cu tot cu nume. Eu doar l-am "vazut" şi am îndeplinit o pură formalitate: l-am înregistrat în mod oficial. 

 

Ioana Corduneanu

Colegii de grădiniţă

Alexandra, fata de securişti

Pe colega mea de grădiniţă Alexandra n-o prea aveam la inimă, şi pe bună dreptate. Faima rea şi-o dobândise fără să vrea, sădind în sufletul tovarăşilor de grădiniţă sâmburele verde al invidiei. Cu toţii râvneam sârguincios la sandvişurile ei cu salam de sibiu şi la bucăţelele de ciocolată albă nemaivăzută, din care ne dădea uneori să gustăm cu condescendenţă. Mare greşeală : pătrăţica albă de ciocolată pe care mi-a oferit-o într-o bună zi n-a făcut decât să mă înciudeze mai dihai pe binefăcătoarea mea cea privilegiată.

Părinţii mă consolau spunând cu dispreţ că e fată de securişti şi ăştia au de toate. Dar eu tot jinduiam după pelerina ei de ploaie galbenă cu Mickey Mouse, o splendoare...

Maşa, poliglota

Prietena mea cea mai bună de la grădiniţă se numea Maşa şi cred că a devenit primul meu model. Frau Ilse, educatoarea, a lăudat-o într-o zi în faţa grupei pentru că ştia deja trei limbi străine : rusa, de la tatăl ei, germana, de la grădiniţă, şi româna de peste tot. Tare-aş fi vrut să fiu şi eu în locul ei pe podium. De asemenea cu ea am făcut primele exerciţii spirituale. Ne rugam amândouă la Maica Domnului care ne răspundea înapoi în gând. La drept vorbind, mie Preacurata nu prea îmi răspundea, dar mă prefăceam că da, să nu mă fac de râs în faţa Maşei. Şi împăratul avea nişte minunate haine noi.

Vlad, Mihai şi cu mine, ménage à trois

Ah, grădiniţa... Prima dragoste, prima săgeată a lui Cupidon... Dar ce te faci când săgeata e bifurcată şi ai de ales între Vlad şi Mihai, unul blond şi altul brunet? Mai întâi, trebuie să ai o mamă care să-ţi dea idei, ursindu-ţi că se vor bate băieţii în săbii pentru tine când o să fii mare. Apoi, psihicul de trofeu astfel cultivat se rafinează cu ifose de gingăşie deprinse din filme romanţioase. Se obţine o fantezie cu cei doi prinţi Vlad şi Mihai luptând în război pentru domniţa care, copleşită de atâtea emoţii, leşină teatral în braţele unuia dintre  pretendenţi.

Dana Georgescu

Kindergarten mates

Alexandra makes her kindergarten mates envious of her rare possessions, provided by her parents working for the Securitate.

Maşa speaks several foreign languages and allegedly talks to Virgin Mary. She sets an example for her best mate.

Kindergarten boys become protagonists of a fantasy in which they fight for a damsel in distress.

Adelinele

„Ce-o fi și cu chestia aia maaare și pufoasă în care mă înfășoară în fiecare seară, după baie?”

Aveam vreun an. Eram un boț de carne mic și nedumerit, pe care „cei mari” îl înfofoleau, ocrotitori, într-o pătură moale cu ciucuri, în carouri roz, albe și bleu. Pledul cel călduros e una dintre primele amintiri de când m-am pomenit pe lume. Parc-ar fi fost acolo dintotdeauna.

Când m-am ridicat și eu copăcel, înțelegând cât de cât ce e cu mine, am început să însuflețesc lucrurile din jur. Fiecare avea un nume, o poveste, un rost. Și cum rostul păturii, acela de a mă înveli și încălzi după fiecare baie, cam pălise de când nu mai eram chiar un ghemotoc de copil și nu mă mai încăpea, am... înaintat-o în grad. Acum dormeam cu ea. Era pe post de ursuleț. O rulam ca pe-o clătită, o îmbrățișam cu tandrețe și adormeam așa, cu ciucurii albaștri și roz gâdilându-mi nările. 

Un asemenea tovarăș avea nevoie însă și de un nume. Unul grozav, că doar nu era vorba de orice păturică, era păturica mea de-luat-în-brațe-noaptea! Nu l-am căutat prea mult. De fapt, cred că numele m-a căutat pe mine, în persoana unei fetițe pe care am admirat-o foarte, foarte mult! O chema Adelina și avea ȘASE ANI! Șase ani... vă dați seama ce mare era? Eu, care aveam abia 3, mă gândeam cu fascinație și ochi pierduți în zare cum o să fiu eu când o să am vârsta ei, ce mare, ce cuminte, ce educată și așa și pe dincolo... eventual și cu zulufi blonzi, ca Adelina, deși eu eram șatenă toată ziua. Că na, doar fetițele mari, de 6 ani adicătelea, au zulufi blonzi! Și nu numai bucle, nu numai ochi albaștri avea Adelina. Mai avea și o păpușă cu păr luuung, roz aprins și coadă de sirenă...! În seara în care ne-am jucat împreună, acasă la niște prieteni de familie comuni ai părinților noștri, a scos-o dintr-o sacoșă misterioasă (o sacoșă cu minuni, poate... mai știi?) și a început să-i pieptene cosițele aprinse. De la nivelul meu, Adelina era o persoană foarte înaltă, iar păpușa din mâinile ei, la care mă uitam cu capul dat pe spate, era un bun inaccesibil. Așadar, cum nu se putea obține prin simplă autoservire (cu tot circul pe care l-ar fi stârnit perspectiva), bucuria de a-i mângâia/pieptăna/înnoda/încurca cosițele roz trebuia câștigată prin rugăminți fierbinți... Vezi să nu! O fi avut ea Adelina zulufi de zână blondă, dar era o scorpie răutăcioasă! „Nu ți-o dau, c-o strici!” mi-a spus de sus, cu un ton care se voia matern, binevoitor și prevăzător, un fel de fii-fetiță-cuminte-și-ascultă-mă-că-eu-sunt-mai-mare. Timp în care continua s-o dezmierde și să mi-o plimbe pe la nas. Dar eu n-aveam încă 6 ani, așa că nu știam prea multe. Aproape instinctiv am trecut la planul B: scandalul. Mi-am simțit pieptul răvășit de durerea neputinței, care a izbucnit într-un gâlgâit de suspine și lacrimi mari, grele, prelinse pe obraz. Mama ei, de jenă, a început s-o certe că nu-mi dă păpușa. Mama mea, tot de jenă, a început să mă certe pe mine că i-am cerut-o. Și uite-așa, mamele se pierdeau în pedagogii și politețuri, în timp ce eu mă simțeam însingurată și tânjindă, iar Adelina, firește... câștigase!

Pesemne însă că înfrângerea mi-a crescut și mai mult admirația pentru fetiță, căci, ajunsă acasă, am strâns păturica de noapte-bună în brațe și i-am spus mamei că de acum încolo o s-o cheme Adelina. Numele desăvârșirii inaccesibile.

Peste ceva vreme am împlinit 6 ani și am văzut că nu-i așa mare brânză. Mi-am dat eu seama că, pentru oamenii din jur, până și la o asemenea venerabilă etate, tot mic și amărât ești.

Peste încă ceva vreme, am împlinit 20. De Adelina cu zulufii blonzi am auzit că a terminat secția de rusă la Limbi Străine și vrea să plece cu bursă la Moscova. Pe cealaltă Adelină am găsit-o uitată într-un ungher, după canapea.

„Ce-o mai fi și cu țolul ăsta scămoșat, cât un șervet de bucătărie...?”

Anca-Maria

When a baby, Anca-Maria used to get wrapped by her parents in a biiig, cosy blanket. When she grew a little older, she felt like giving a name to the blanket, as it had become her dear, dear sleeping mate, instead of a teddy-bear. She chose the name Adelina, after a girl whom she admired a lot, because she was 6 years old (so mature, while Anca was only 3), because she had blonde waves and a wonderful mermaid-doll, which she had refused to share with Anca, driving her into despair. Years after, Anca discovered than being 6 was not such a fuss. Later on, when 20, Anca found the blanket. But now it seemed to her nothing more than a dull piece of cloth, no bigger than a kitchen towel.

Despre omul care locuia în fântână

De strigoi, solomonari sau de ştima apelor am aflat ceva mai târziu. Mult înainte de a afla de alte fiinţe şi duhuri fantastice din mitologia românească, am ştiut de existenţa omului negru din fântână. Vă sună familiar?  

Eram, se înţelege, mică, probabil aveam îin jur de 5-6 ani. În orice caz, eram îndeajuns de mare  încât să mă pot cocoţa şi să-mi vâr capul în fântână.  Simplul fapt de a privi un ochi de apă  îmi acapara în totalitate atenţia pentru momente destul de îndelungate. Acelea erau momentele în care uitam cu totul de orice alte zburdălnicii. O experienţă similară din frageda mea pruncie o aveam atunci când priveam mişcarea roţilor căruciorului în care mă aflam pe asfaltul trotuarelor. Îmi amintesc şi acum canale, diferite texturi ale asfaltului, pe care le-am urmărit pe când îmi spânzuram capul în exteriorul căruciorului în timp ce ai mei mă plimbau.  Cam aşa era şi cu apa din fântâna aflată în curtea bunicilor. Puteam sta minute întregi să  privesc apa aceea care nici măcar nu se întrezărea foarte clar la o asemenea adâncime. Cum bunicii mei se arătau îngrijoraţi că aş putea, într-un moment de neatenţie să cad în fântână, mi-au născocit o poveste. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost născocirea lor sau era un mit care circula prin zonă. Oricum, ştiu că atunci când le povesteam asta copiilor de vârsta mea, eram crezută fără nicio rezervă.  În povestea de care vă spun, era vorba despre chiar omul negru din fântână.  Mh, culmea e că eu în tot timpul cât m-am zgâit în fântână înainte de a auzi povestea, n-am zărit nici urmă de acel om care cică ar fi locuit acolo! 

Acesta, după spusele bunicilor, cică ar fi fost aruncat de nişte tâlhari într-o fântână din sat, iar de atunci,  veghează  necontenit în fiecare din fântânile aflate prin împrejurimi, animat fiind de o dorinţă de răzbunare de nestăvilit.  Omul negru era stăpânit de o asemenea dorinţă de a-şi face dreptate, încât nu dormea şi nu mânca nicicând, ci pândea  în permanenţă  să prindă măcar pe unul dintre rău-făcători.  Încerc să scap de tentaţia de a “îmbogăţi” povestea pentru a-mi umple golurile din memorie, însă ţin minte că omul ăsta negru, cu timpul, îşi uitase ţelul  şi începuse să tragă în fântână mulţi oameni şi copii nevinovaţi care doar se zgâiau în fântână.      

După ce am aflat de omul negru, începusem să mă apropii de fântână cu inima cât un ghemotoc  şi doar pentru fracţiuni de secundă, doar cât să mi se confirme că era la locul lui în fântână şi cât să nu-mi perceapă şi el prezenţa ca să mă poată azvârli în apă. Neîndoielnic, acesta era în fântână de fiecare dată când încercam să mă uit în jos. Acum nu înţelegeam cum de nu-l văzusem când obişnuiam să privesc în ochiul de apă minute în şir.  Asta chiar nu puteam  pricepe. Bunicii îmi spuneau că omul din fântână putea fi văzut doar de oamenii care-i ştiau povestea.  Pentru ceilalţi se făcea invizibil pentru că cei care nu-i ştiau povestea erau cu siguranţă nevinovaţi. 

La  ceva timp după, când deja mi se mai atenuaseră temerile, m-am apropiat de fântână din nou. Mult mai relaxată de data asta. Vroiam să văd dacă omul negru din fântână şi-a găsit sau nu tihna şi dacă mai era încă acolo. Şi… era!  Inima începuse să-mi bată din nou cu putere în piept, dar am continuat să mă uit în jos.  În momentul acela am observat ce nu observasem până atunci.  Cerul, cu nori cu tot, era în apă! Ce caută cerul în apa? Doar n-o fi fost azvârlit de omul negru în fântână. M-am asigurat că cerul era unde trebuia. După aceea am observat că omul negru stătea nemişcat cât stăteam şi eu nemişcată şi se mişca atunci când o făceam şi eu. Eram consternată. Mă oglindeam în apă, aşa cum o facea şi cerul.

Să nu-mi spuneţi acum că de fapt eu eram omul negru!

Simona Gal


Remembering how my grandparents told me that in the fountain there is a black man that lives in there, and who is taking innocent children in his house. This, because I used to stay and stare too much time in the fountain. And when they told me about the black man, I immediately started to see him.

Unâ mumâ, doauâ măi / O bunică, două bunici

Cele două ramuri de aromâni diferite din care mă trag au purtat cauza tuturor diferenţierilor din casă- de credinţe, de obiceiuri, de limbă, de opinie. Mama e prueanâ (aromâncă pindeană, din Ano Poroia, Grecia) şi tata e yrâmâsteanu (aromân grămustean, după muntele Gramos din Grecia). Chiar şi bunicile mi-au fost despărţite pe criteriu de grai.
Din partea mamei, bunica se numeşte "mumă".Unâ mumâ, doauâ mumâńi.
Din partea lui tata, bunica se numeşte "mae". Unâ mae, doauâ măi.
Una din Tariverde, alta din Sinoe. 
Iată-le aici pe ambele, aduse împreună la botezul meu din Sinoe, Constanţa, 1989.

Bunicile copilăriei mele-căci atât le-am prins în viaţă, purtau în nume amintirea locurilor din care plecaseră fiecare, aerul dulce al lacului Poroiului şi mirosul pădurilor din jur, aerul sărat al Egeei aproape de Leftere, tumultul tăcut al drumurilor de munte cu oile, peregrinările fără sfârşit în căutarea unui "acasă", urcuşul spre nord şi aşezarea în Dobrogea.
Vida, Vangheliţa, două nume în care încape întreaga istorie recentă a aromânilor.

Georgiana Caratanascu Vlahbei


My parents are from different Aromanian branches. Everything in our home was divided by two, even the way I called my grandmothers. One was 'mae', the other 'mumâ'. Their names sum up all their roads in the Balkans in trying to find a home, all the hardships of their fleeding from Greece and their final settling in Dobruja. Here they are both, brought together by my baptism in the '89ies. 

Chipuri ale bunicii din copilărie - o nouă provocare!

Ce copilărie ar fi fără bunica?

Doar era mereu-mereu acolo, veghind cu anii ei anii noştri, arhetip de blândeţe şi duioşie, sursă fără contenire de poveşti şi basme. Însemnele ei cu care am crescut rămân în memoria noastră cel mai pregnant. O serie de obiecte ce-s doar ale ei:  croşeta, ochelarii, o serie de spaţii care îi sunt proprii: soba, la cuptor, în scaunul-leagăn, la căpătâi...Bunica-senină şi bunica-gânditoare, bunica-trebăluind şi bunica-aţipind în fotoliul ei mare, la foc.

Aşteptăm imagini şi chipuri ale celei care e nelipsită în universul copilăresc, imagini însoţite de gânduri şi poveşti despre momente de când eram mici, împreună cu ea.








Georgiana Caratanascu Vlahbei

Papusi din vitrine

fotografii de: Georgiana Caratanascu Vlahbei

Şosete salvate

Ce poţi face dintr-o şosetă desperecheată şi pe care nu vrei să o arunci? O întreagă poveste, o rochiţă elegantă de păpuşă, iar dacă îi pui şi o bilută, care seamănă cu un mărgăritar, toate păpuşile o vor invidia pe fericita purtătoare!
(fotografie cu hăinuţe de păpuşi din colecţia Ioanei B., Cluj-Napoca)

What can one do with a sock? An elegant dress for a doll! 

(photo from the collection of doll's clothes from Ioana B., Cluj-Napoca)

Cutiuţa fermecată

Pentru că încep să mă simt în duhul sărbătorilor, întrebarea voastră dacă m-a dezamăgit Moş Crăciun mi-a răscolit un pic memoria şi m-a umplut de duioşie. De duioşie pentru că mi-e dor de timpul când credeam cu sufletul la gură şi aveam ochii larg deschişi către o lume în care azi mi-e atât de greu să mai cred, o lume în care era posibil orice, în care comunicarea mea cu Moşii (Nicolae sau Crăciun), cu Dumnezeu sau cu bunicii mei morţi era atât de vie şi de reală!!!

Nu-mi mai aduc aminte exact când s-a întâmplat, cert e că eram la şcoală, probabil clasa a doua, ştiam să citesc şi cu siguranţă citisem o poveste cu eroi curajoşi. Ştiu sigur că-mi plăceau astfel de poveşti şi-mi plăcea să mă identific cu eroii lor. Eram mai băieţoasă pe atunci şi-mi doream să fiu la fel de puternică, la fel ca un băiat, dar îmi lipsea curajul şi pesemne forţa. 

La noi acasă nu venea niciodată mama sau tata să ne întrebe ce ne-am dori să ne aducă Moşul, pentru că nu-şi permiteau luxul de a întreba, aşa că Moşul venea cu ce putea el. Prin urmare, dorinţele noastre erau adresate direct Moşului printr-o rugăciune personală. Cu gândul la eroi şi la faptele lor de vitejie, pesemne şi cu ceva frustrări de neputincioasă de la joaca de afară (unde scara A a blocului nostru era într-o permanentă luptă cu scara B, scară cu mai mulţi conlocuitori coloraţi mai puternici şi mai tupeişti), într-o seara cu luminiţele din brad aprinse, m-am rugat moşului să-mi dăruiască o cutie mică, fermecată din care să scot în momentele cheie o doză de curaj şi voinţă!!! Eram convinsă că dacă voi avea această cutie, voi fi invincibilă şi nu voi mai ajunge acasă cu lacrimi în ochi spunând cum cutărică de la scara B mi-a furat căciula sau jucăria sau mai ştiu eu ce..

În noaptea de dinainte m-am chinuit intens să nu adorm, să-l vad pe El cum îmi aduce cutiuţa mea fermecată. Nu am reuşit, evident, să-l prind. A doua zi, surpriză! în loc de cutiuţă am primit o păpuşă frumoasă cu ochi albaştri şi cu părul roşcat, pe care o chema Svetlana. Nu glumesc, aşa era imprimat numele ei pe pielea capului ei din cauciuc printre firele de păr. Am fost vădit dezamăgită. Eu voiam să fiu un băieţoi forţos şi Moşul voia să fiu o fetiţă!

Peste ani, mai mulţi aşa, mi-am dat seama că eu primisem demult cutia fermecată, pentru că nu mi-a lipsit nici curajul şi nici voinţa de a face tot felul de lucruri nebuneşti. Acum, mare fiind şi cu copii mici, mă rog moşului să-mi dea înapoi cutiuţa mea pe care mi-a luat-o, căci mă simt descurajată de multe împrejurări. Pesemne că aşa simt acum şi poate peste ceva ani îmi voi da seama că n-am pierdut niciodată cutiuta mea mult dorită...

Sărbătorile cu bine!

 

Petruţa Baniţă

When I was little, I used to ask the Santa Claus to bring me a small box where there would be courrage, in casea I would need some when other children would teaze me... I tried to stay awake when he brought the presents, but I did not, and when I woke up I saw a wonderful doll. I wanted to be a brave boy, and Santa wanted me to be a girl... Over the years I realised Santa did bring me the small box, I just did not know this.

Jucării îndrăgite de copii

La Muzeul Ţăranului Român, săptămâna trecută s-a încheiat cu Târgul de Sf. Nicolae.

Ca la orice târg, erau multe, multe jucării.

Jucării făcute de meşteri, lucrate de mână, jucării îndrăgite de copii.

Foto: Petronela Antip

Zâna "NU!"

Cea mai spaimă dintre spaime. Dar şi cea mai dragă dintre drage. A copilăriei şi a adolescenţei, a trecutului şi a prezentului. Mai mult ca sigur şi a viitorului. A timpului meu. Ea e mama, pe care, dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt... ei bine, tare mă tem că aş pufni de râs şi l-aş rosti în parte maliţios, în parte cu un zâmbet complice: "NU!"

Păi şi cum să nu fie aşa, dacă-l rosteşte toată ziua-bună ziua, aşternându-l implacabil, ca pe o ştampilă, peste majoritatea mărunţişurilor vieţii...? Vrei să te duci la ea s-o iei în braţe, cu inima revărsându-se de dor şi drag. O cuprinzi şi o simţi între palme cum se încordează, apoi se chirceşte ca o mâţă stropită cu furtunul: "Nu, nu, nu! Stai, lasă-mă!" Asta dacă nu preschimbă scrâşnirea îmbrăţişării într-o veritabilă şedinţă de kineto-terapie, zdrobind romantismul cu nevoi reumatice: "Strânge-mă mai jos! Aşa, aşa, până trosneşte! Aaa!"
Eşti deja ditamai fata de 20 de ani, mâine-poimâine te măriţi (ba bine că nu!) şi nu ştii să găteşti nici măcar un pahar cu apă. De ce? Ete de-aia, că de doi ani te înfăşori printre picioarele mamei, la bucătărie, rugând-o să te lase să mai baţi şi tu un ou, să mai tai o ceapă, să mai frămânţi o cocă. Răspunsul: "NU!" Sau, mai nuanţat: "Bine, hai să gătim împreună. Deocamdată stai aici şi uită-te la mine, că nu are cum să-ţi iasă din prima." Eu: "Dar..." Ea (tonul vocii urcă vertiginos): "Nu! Înţelege-mă!" Eu: "Mama, de ce ţipi?" Mama (tare): "Nu ţip! Aşa sunt eu, categorică!" Vrei să o ajuţi la împachetat sarmale şi te cerţi cu ea juma' de oră: "Lasă-mă-n pace, că nu ştii tu să faci, mă încurci!" După spirite încinse şi scântei sărite cât colo, se învoieşte. Şi culmea, sarmalele îmi ies faine şi dodoloaţe, de până şi mama le admiră: "Foarte frumoase, ia uite! Da' dă-te acum, continui eu, că mă grăbesc!" Staţi frumos la masă, toată familia, şi dintr-o dată îţi dai seama că îţi trebuie un cuţit. Sau pâinea. Sau apa. Sau borcanul cu castraveţi muraţi. Te ridici cu grijă de la locul tău, atentă să nu răstorni castroanele pline, dar vigilenţa maternă e mai iute ca ardeiul pe care îl sfărâmă între dinţi: "Ce-ţi trebuie?" Eu: "Un cuţit..." Ea (deja în poziţie încordată de start): "Stai că mă duc eu! NU ştii tu unde e, dărâmi pe-acolo!" Altădată vrei să pui şi tu ciorba în farfuriile oamenilor, că de, dacă n-ai tocat morcovul, măcar atât să faci: "NU! Pun eu! O verşi!"
Te îmbraci şi tu să ieşi în oraş. Şi nu, zâna nu cârteşte, chiar dacă e cântare şi habar n-ai când te întorci acasă... Dar îi căşunează pe detalii: "Nu îţi stă bine cu fusta aia, uită-te şi tu cum te face! Ţie îţi stă bine ori cu lungă, ori cu foarte scurtă!" Asta după ce cu nişte luni în urmă (NU uit, m-a marcat!), s-a luat de un sarafan scurt: "Să nu te mai văd cu fuste deasupra genunchiului, nu vezi şi tu că îţi fac picioarele ca nişte buturugi? Înţelege că nu îţi stă bine!" sau "De ce nu îţi strângi părul? Nu înţelegi că aşa nu te avantajează?! Zi şi tu, măi Pănoiu, nu am dreptate?!" Pănoiu e tata, un urs mare şi bun care zice mai mereu: "Daaa, Bişor!" Iar când nu zice, rar - ah, ce clipe de victorie! - postulează avocăţeşte, ca la bară: "Nu, aici îi dau ei (adică mie) dreptate!" Cor de îngeri! Zâna înghite şi se retrage, pierzătoare şi convinsă că, de fapt, noi nu înţelegem.
Eşti mare şi vaccinată, plecată la facultate în alt oraş. Pe la 3 jumate după-masă te apucă un dor de crăpi de zâna ta cea grunjoasă, aşa că apelezi "Mama dragă". Sună, sună, sună... Răspunde. Are vocea unui copil pe care tocmai l-ai luat din groapa cu nisip şi l-ai trimis la teme: "Ai, măi Anca, doar nu ştii că între 3 şi un sfert şi 5 e serialul? Ora mea!" E, ce să-i faci?! Doru' e de vină. Dacă se-aprinde, nepricopsitu', taman între orele astea...
Vrei să o înregistrezi povestind din copilărie. Că doar ştii că a avut o pruncie mustoasă, plină de întâmplări. "NU..." Că nu are timp, că nu poate să se concentreze, că nu are răbdare, că nu îi place reportofonul..." Îţi vine ideea să ieşiţi în oraş, la plimbare, toată familia: "Nu acum... Altădată..." Vrei să-i închizi televizorul care îngână ştiri răsuflate, din oră în oră - folosit pe post de radio şi păstrător al echilibrului fonic din casă, precum şi al nivelului de andrenalină din piept. Tunete şi fulgere! "NU!" Îi propui nişte muzică frumoasă în loc: "Nu, lasă-mă aşa!" Sunteţi în maşină şi e bătaie pe radio. Bine că nu e şi fratello mai mare, că altfel iar trâmbiţează tata că nu ne scoate din Trinitas şi Muzical. Fără el, lupta din arenă se dă între Magic - preferatul meu şi România Actualităţi - febleţea mamei, pe care o păzeşte ca un Cerber avid de informaţie. Pe RRA sunt ştiri - bun, facem o concesie, că doar nu ne strică să mai aflăm una-alta. Dar ce te faci că pe urmă, pe RRA dau muzică dance. Tâcţi-tâcţi, bumţi-bumţi! Dai să schimbi, cu fineţe, diplomaţie şi cu nodu'n gât. "NU! Lasă acolo!" Eu: "Da' mama, n'auzi că e... dance?!" Ea: "Ei, lasă, că poate urmează ştiri!"
Dacă-l întrebi pe tata, el nu i-ar zice "NU!" Tata e marcat (atins, pătruns, înfierat) de altă onomatopee a mamei, menită tot să se repete, iar şi iar: "Şşşt!" Adică nu vorbi, nu fă zgomot, nu mă deranja! Sunt împreună de 39 de ani, aşa că ar putea să scrie o sagă despre asta. Iar mama, dacă ar citi, fie rândurile astea, fie saga lui tata, ar zâmbi uşor vinovat şi s-ar îndreptăţi cu jumătate de glas: "Păi nu-i aşa? Nu am dreptate?!"
Şi totuşi, mama nu zice "nu" la lucruri mari. Nu-mi refuză excursii prin ţări străine. Nu se împotriveşte să plec la 600 de kilometri depărtare cu nişte oameni pe care abia i-am cunoscut, chiar dacă i se strânge stomacul de spaimă. Nu se împotriveşte să îmi iau bilete la teatru, la concerte, la operă, la filme, chiar dacă toate astea înghit o felie serioasă de buget. Nu mi-a interzis niciodată să ies în oraş, să mă plimb, să călătoresc, să cunosc oameni noi, chiar dacă habar nu avea ce hram poartă, chiar dacă nu fusese niciodată prin locurile pe unde umblam. Chiar dacă sunt în sesiune. Nu s-a împotrivit când am vrut chitară, apoi tamburină, apoi aparat foto, apoi... apoi... apoi... Chiar dacă... Chiar dacă... Chiar dacă...
Ciudată şi zâna asta a mea!

Anca-Maria


P.S.: Dacă ar fi să aleg un al doilea cuvânt cu care să o descriu pe mama, acela ar fi încredere. Iar al treilea, răbdare. Ar urma, cu siguranţă (şi NU în ordinea importanţei!), dăruire şi sacrificiu. Iar pe toate astea, ca şi pe multe altele, le-aş vârî numaidecât în aceeaşi oală, care se cheamă iubire.

Let me introduce my dear and scary mother, whose most suitable nickname would be Fairy "NOT!". And this is most reasonably, because this is her answer to most of the daily situations: "NOT!" Whether you want to hug her, help her in the kitchen, turn off the TV, wear one dress or another etc. etc. etc. she's against.
However, Mum never says "NOT!" to great things. She agrees trips abroad, acquaintances of mine that she never gets to know, theater, movie, opera and concert tickets (even if they cost a load of money). She almost never refuses wishes such as a new guitar, a tambourine or a camera. Or... or... or... Even if... even if... even if... 
Creepy, this fairy of mine!
On second thoughts, if I had to describe my mother in one word, I would choose trust. Then, patience. Then dedication and sacrifice. Eventually I would put all these together, wrapping them in the word LOVE.

Bărbosu' şi întrupările lui

Era prin anii '80, mai spre sfârşit. Verişoară-mea creştea la ţară, la bunica. Avea câţiva anişori: destui cât să poată citi ora pe cadranul ceasului deşteptător din metal verde - adevărat orologiu şi axis mundi domestic - şi destul de puţini cât să se lase păcălită de tertipurile bunicii, care, cu o vigilenţă vulturească, aspira să înăbuşe orice tentativă de nesupunere la regulă. Chiar dacă regula era de multe ori: "Nu mişca, nu respira!" Şi chiar dacă doruri de răscoală nu prea veneau din partea fetiţei, cuminte şi aşezată.

Cum era văduvă şi ţinea casa pe umeri, lipsindu-i o mână zdravănă de bărbat pe lângă care să apară ca o boare feminină ocrotitoare şi cum era mai toată ziua prinsă cu treburi pe-afară, bunica a trebuit să îşi născocească un... ajutor: Bărbosu'. Un personaj misterios, gata în orice clipă s-o înhaţe pe fetiţă dacă nu era cuminte. 

În ochii ei, Bărbosu' era un zeu domestic păstrător al ordinii şi liniştii casnice, al echilibrului. Chiar dacă echilibrul era o treabă foarte sensibilă, cerând metode uşor... fioroase. Unde mai pui că putea lua şi felurite forme!

De pildă, una dintre cele mai de temut întrupări ale lui Bărbosu' era un fulg, prins de grinda de deasupra patului. Dacă fata nu era cuminte cât bunica lipsea, fulgul se mişca. Prin urmare, Cristina stătea încremenită sub pătură, privind terorizată la fulgul care fâlfâia chiar şi la un oftat mai adânc. Darmite dacă ar fi îndrăznit să se strecoare din pat, afară!

De departe însă, cea mai cumplită întrupare era în persoana lui Cătălin. Un personaj local cu cazier incert, de 2 metri şi 100 de kile, dar, bizar, fără... barbă! De parcă ar mai fi contat în ochii Cristinei! Pentru ea, zeul teribil era Cătălin de pe uliţă. Ei, şi într-o zi, pe când fetiţa se juca la poartă, vine individul în persoană. Se apropie de ea. Stupoare. Rânjeşte sumbru: "Bunica mi-a spus că nu prea eşti cuminte... Să ştii că diseară, la opt, am să vin să te iau! Te bag într-un sac, îl leg la gură şi îl arunc în râu!" Cristina, fireşte, a zbughit-o în casă, unde a şi rămas, tăcută şi speriată, cu pieptul bubuind şi cu închipuiri groaznice, până seara. Vezi-Doamne, ameninţarea o făcuse să se simtă vinovată, chiar dacă musca nu avea niciun motiv să poposească pe căciula ei. 

Au mocnit cât au mocnit spaimele în inimioara ei bătândă. A stat toată ziua numai pe lângă casă, prudentă şi sperioasă. Atât că nu numai inimioara ei bătea, ci şi ceasul de metal verde. Bătea, bătea, bătea. Neabătut. Implacabil. Şi cum fetiţa ştia deja să citească ora, când limbile s-au apropiat de înspăimântătorul 8, s-a spart buboiul: Cristina a izbucnit într-un plâns cu zguduieli şi lacrimi şiroaie, rostogolite. Printre sughiţuri, i-a povestit bunicii că în câteva minute vine Bărbosu' ca s-o ia şi s-o arunce în râu. Bunica... ce să mai zică?! Nu putea să îşi dezmintă isprava izvorâtă dintr-un avânt pedagogic prea mare, că cine ştie, poate mai avea nevoie de serviciile lui Bărbosu' şi altă dată... Şi-apoi, ca şi Moş Crăciun, Bărbosu' trebuia să îşi continue existenţa, căci fără el, copilăria ar fi avut un gust mult mai searbăd. Aşa că a îmbrăţişat-o pe Cristina şi i-a promis că o să-l bată şi o să-l alunge.

S-a făcut 8 şi Cătălin n-a venit. Peste ani însă, Cristina a aflat că a sfârşit la închisoare. Ha, până la urmă tot ca ea a fost!

Anca-Maria

Cristina, Anca-Maria's elder cousin, grew up at their grandmother's, at the countryside. It was in the 1980s and Cristina was a little girl, witty enough to read the clock but also naive enough to believe in all the stories grandma told her in order to keep her quiet. Though quiet she was indeed!

A character who haunted her childhood was Bărbosu' (The-Bearded-Man), a domestic god who could turn into various things in order to scare and control her. For instance, he took the shape of a feather hanged on the ceiling, above the bed. Each of its movements meant that the girl was disobedient. Of course the feather waved whenever the air blew, so Cristina remained still and terrified in her bed. But the most appaling shape of Bărbosu' was Cătălin, a local peasant, very big and suspected of various crimes. He seemed dreadful to Cristina, even if he didn't have a beard. And one day, while she was playing, he approached her and threatened to come that evening at 8 to take her, tie her into a sack and throw her into the river. The little girl was terrified, so all day long she kept close to the house. But in the evening, as 8 o'clock approached, she bursted into tears and told Grandma everything. She managed to calm her down, but under no circumstances did she give away Bărbosu': maybe one day she was to need him again, and, apart from that, he, just as Santa, gave charm to Cristina's childhood.

Cătălin didn't come at 8, but years later, the girl found out he was in prison. Oh yeah, things sorted out for her better than she had expected!

Un dar dintr-o inimioară care bătea foarte tare...

...Şi nu bătea de spaimă, ci, pesemne, de emoţia de a fi dăruit un lucru drag. Sau, poate, cine ştie? - de părere de rău că s-a despărţit de bunăvoie de păpuşă, într-un elan de generozitate, pentru a o mi-o da mie, un ditamai copilu' de 20 de ani; ea, care abia acum începe, cu chiu, cu vai şi cu multă străduinţă, să citească cursiv şi să facă adunări cu un rezultat mai mare decât 10. Ea e Georgi. Are 8 ani, e în clasa a doua şi acum vreo săptămână mi-a dăruit una dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am primit vreodată...!

Mă dusesem în vizită pe la ai ei. Ceea ce a bucurat-o, pesemne, pentru că apariţia mea a fost acea mult-dorită ruptură în rutina zilnică. Rutină care, la 3-4 după-amiaza, luase forma imperativă şi grunjoasă a temelor la mate, care ei, un spirit filologic înalt, îi provoacă deranjamanete ontologice, surmontabile numai printr-o disciplină cazonă. Mi-aduc aminte că mă simţeam şi eu aidoma, deşi de-atunci au trecut mai mulţi ani decât îmi vine să cred c-am trăit: mă luptam cu socoteli, mere plus pere, picioare de vacă înmulţite cu gheare de curcă, segmente şi segmenţele, ecuaţii cu o necunoscută... şi dintr-o dată suna cineva la uşă! Ce eliberare binecuvântată, ce amânare binefăcătoare a caznelor, ce pleaşcă de linişte pe capul meu...! Urmau mirări legate de cât de mult am crescut, laude, mândria mamei (şi o concesie tacită, pentru că ea ştia că am de scris la mate), poate o ciocolată, poate nişte bomboane şi învârteli printre picioarele şi conversaţiile celor mari, care, chiar şi când nu mă mai băgau în seamă, aveau gustul delicios al excepţiei de la împlinirea îndatoririlor zilnice.

Pesemne că acelaşi elan o încerca şi pe Georgi. Pentru că mă tot lua de mână şi mă trăgea, cu forţa de jumătate de newton a braţelor ei plăpânde, spre dormitor: "Anca, Anca, hai să-ţi arăt cevaaa!" O dată, de două ori, de trei ori. Mie, fireşte, nu-mi făcea cinste să devin complice la abaterile micuţei. Aşa că făceam pe dura, mă luam cu discuţii "de-ale celor mari", o amânam, o trimiteam înapoi la lecţii. Şi eu, dezertoare într-ale copilăriei...
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...

Anca-Maria

A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.

Aligatorul

Bunica mă ameninţa că mă înghite moşu’, dacă mă uit în fântână. Bunicul zicea că mă fură ţiganu’, dacă ies la şosea. Mama îmi citea Scufiţa Roşie şi îmi spunea că mă va mânca şi pe mine lupu’, dacă nu stau cuminte. Iar eu nu înţelegeam cine e moşu’, de ce ţiganu’ ar lua copii când el striga „sticle goooale”, iar cu lupul am retezat-o scurt: „Na! Na!, lupu’!” Eu, mare vitează la 3 ani!

Deci nici moşu’ – un fel de baubau, nici ţiganu’ cu căruţa lui frumos colorată cu care tânjeam să mă plimb, nici lupu’ nu au reuşit să mă înspăimânte atât de tare în copilărie pe cât a reuşit un personaj care nu trăieşte şi nici nu s-a auzit vreodată să fi trăit prin locurile acestea... aligatorul.

De o sărbătoare sau aniversare, am fost în vizită la nişte rude cu video, electronic rar şi invidiat în acele timpuri în care televizorul nostru mergea doar pe tvr şi pe bulgari şi uneori mai primea şi palme ca să-şi ţină firea şi să nu se mai mişte ca un zootrop. Şi după masă, după petrecere, hai să ne uităm la un film. Avem vreo 8 ani, puţin înainte de căderea comunismului. Filmul se numea, ţin minte încă, Aligatorul. Un horror american cotat pe imdb – am verificat acum, din curiozitate – cu 5,7 şi nici nu mă mir.

Începutul era uşor candid. Cineva aruncă un pui de aligator – o şopârliţă nevinovată – într-o toaletă. Şopârla creşte şi se transformă într-un monstru care apare molcom de unde nu te aştepţi şi înşfacă fioros locuitorii unui oraş, surprinşi în cele mai banale situaţii. Nu am putut vedea sfârşitul care bănuiesc că e clasicul „binele învinge răul”. Imaginile acelea m-au marcat atât de tare încât mult timp după aceea mi-a fost frică să intru în scara blocului pentru că mă aşteptam ca din subsol să se ivească aligatorul. Şi nu numai din bloc, ci şi pe stradă, pândind din vreun boschet, pitit în vreun gang sau alergând oamenii din parc. Întoarcerea mea acasă, de la şcoală devenise un coşmar, o frică pe care, cu fiecare pas mi-o învingeam.

Cred că am scăpat de aligatorofobie la „Revoluţie” când am început să mă tem de terorişti. Dar cine nu se temea de ei!

Iuliana Bălan

No menace that my parents  used to scare me were functioning. "If you look in the fountaing, the Old Man will get you", my grandmother told me, "If you are not good, the Wolf will get you"... Nothing worked. But one day, when I was 8, I saw a movie, called "The Alligator". And then, the fears started...

Bau-bau din toaleta

Am copilărit la țară, la bunici, până în clasa I. Cu siguranță mergeam și la oraș, la părinți, probabil că stăteam săptămâni, luni întregi, dar amintirile mele sunt mai mult de la sat, unde universul meu era în jurul bunicilor mei, unde mă jucam cu fratele și verișorii mei, dar mai ales erau prezente animalele pe care le aveam în curte (căței, pisici, găini, cai, viței...). Toate zgomotele unei gospodării țărănești îmi erau cunoscute și familiare.
În clasa I a trebuit să merg la școală, să mă rup de tot acest univers. Și a fost o adaptare anevoioasă... Primul lucru pe care l-am învățat era să nu mai salut pe toată lumea, așa cum făceam pe ulițele satului. A doua învățăminte a fost să mă joc numai în fața blocului, nu aveam voie să mă duc mai departe de atât, trebuia să învăț să trec strada, să fiu atentă la mașini... Toate acestea pentru a vă face idee despre faptul că trebuia să mă obișnuiesc la o altă lume de zgomote.
Singurul zgomot pe care, însă, nu l-am putut domestici era chiar din casă: șuierul puternic pe care îl face rezervorul de apă de la toaletă, după ce tragi apa. Era un zgomot atât de puternic pentru mine, încât îmi închipuiam că era produs de o întreagă oștire de monștri...
Parcă mă văd: era ca un ritualul zilnic, spaima că trebuie să mă duc la toaletă, dar mai ales spaima că trebuie să ies de la toaletă fără să mă fi "atacat" monștrii zgomotoși.
Era un adevărat exercițiu de echilibristică: o mâna pe sfoara lungă de care se trăgea apa, întinsă la maximum, iar cealaltă mână pe clanță; le acționam concomitent: trăgeam apa și deschideam ușa în același timp, o zbugheam afară, cu respirația oprită și înspăimântată.
Cred că m-a ținut mult această spaimă... cel mult până ne-am mutat, când eram în clasa a VI-a, într-un bloc unde rezervorul de apă nu mai era sus pe perete, ci jos, la îndemână, nu mai  trebuia să tragem de o sfoară în jos, ci să ridicăm un buton în sus, nu mai făcea nici zgomotul îngrozitor, de huruiau țevile de apă în toată casa. Acum era un rezervor de apă accesibil, pe care puteam să îl inspectez în voie, dacă îi ridicam capacul. Pe scurt, să îl domin.

Ana

I spent my childhood to my grandparents, in the countryside, a place where I got used to all the animal but mainly with all the noises that were around. When I had to come in the city, when school started, I had to learn a lot of new things, and also to adapt to new noises. Only one I could not learn to like... the noise made by the water tank from the loo... a noise so strong that I always imagined it was an army of monsters in the tank. I remember, now with humor, how frightened I was that I have to go to the bathroom, but how frightened I was that I have to come out of it... A fear that I only tamed when we moved to a new apartments, with more modern toilets.

A venit un lup din crâng...

A venit un lup din crâng
Şi umbla prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă

Şi-am ieşit eu c-o nuia:
“Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace!”
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea!

Şi-a venit un om sărac
Şi-ntreba pe la vecine:
“Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
“Puiul meu e bun şi tace.
Nu ţi-l dau şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!” Şi s-a dus...

Şi-a venit un negustor,
Plin de bani, cu vâlvă mare!
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit, şi l-am certat:
“N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul!
Pleacă, pleacă!” Şi-a plecat...

"Cântec", de George Coşbuc (1896, volumul "Fire de tort")

...apropo de spaime :)

Ce SPAIME aveai în copilărie?

Bau-Bau? Baba Cloanţa? Gheonoaia? Muma Pădurii?

Ţie de cine ţi-era frică în copilărie, când se stingea lumina? Ce personaj, real sau imaginar, îţi stârnea fiori pe şira spinării? Din pricina cui alergai îngrozit(ă) să te pitulezi în braţele mamei? Cui te ameninţau părinţii c-au să te dea dacă nu eşti cuminte? Cine ţi-era teamă să nu te fure?

Spaimele ne lucrează adânc, dar amintirea lor, peste ani, ne poate aduce un zâmbet în colţul gurii... Haideţi să împărtăşim pe blogul voluntarilor copilăroşi fricile noastre de când eram de-o şchioapă!

Scrieţi-ne la adresa marketing@muzeultaranului.ro şi noi vă publicăm pe blog, în cadrul proiectului european "Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu". Scriţi, copii, scriţi, e vreme de scris!


A challenge launched: what were your fears as a child when the light went off? What imaginary or real character made you shiver?...
Fears - we sometimes keep such vivid memories of them, at which we laugh nowadays, as adults...
Let us share them on this blog: the fears of the childhood!

Doi prieteni speciali

În copilărie am avut câțiva prieteni "mai speciali". Eu știu sigur că am ținut foarte mult la ei și fiecare dintre ei mă încântă într-un fel aparte (aveau și mirosuri diferite :) ). Nu pot spune sigur, dar cred că și din partea lor era ceva de genul ăsta...

Dintre acești "mai speciali" prieteni, doi își aveau loc de cinste pentru mine, deoarece se completau unul pe celălalt, fiind "rude de gradul I" ca să zic așa... Erau amândoi foarte frumoși, și eu îi vedeam chiar și foarte bucuroși, chiar dacă ei nu știu dacă își dădeau seama câtă bucurie emanau, mai ales primăvara. Numai că făceau cu rândul să mă încânte, o primăvară unul, cealaltă primăvară celălalt și tot așa, an dupa an, ani în șir, toată copilăria mea, și adolescența, și tot așa... acum nu mai știu nimic de ei...
Cei doi "mai speciali" prieteni ai mei, cred că v-ați dat seama, erau doi copaci. Erau doi meri din curtea bunicii unde am crescut, unul în partea de răsărit a curții,  celălalt în apus... Cel din apus era mai tânăr decât cel din răsărit, așa că avea mai multă putere primăvara când înflorea... Mereu am avut impresia că era în cârdășie cu luna, pentru că mereu se umplea de flori. Ce se umplea, exploda parcă de atâtea flori, în special noaptea. Și când era lună plină... o! și cum arăta explozia asta de flori și cum mirosea în liniștea și-n puterea nopții... Iar eu, o simplă fetiță, simțeam că nu am ochi și suflet îndeajuns să pot lua tot ce îmi era oferit.

Mihaela

Two special friends from my childhood, that were always giving me attention and took care of me. Two trees from the back yard of my grandparents, that were blooming, like an explosion, every spring, offering me all that could be offered.

Ultimul dar...

Toate lucrurile primite de la părinţi ne sunt foarte dragi, indiferent la ce vârstă suntem atunci când le primim. Ferice de cei care primesc astfel de daruri când sunt adulţi şi au încă părinţii alături de ei....

Eram în clasa întâi, cu uniforma  cu şorţulet,  din material supraelastic (oribil, oribil, oribil şi iar oribil....!!!) care era agăţată toată în băncile ce erau ca vai de ele....  Şi atunci tatăl meu mi-a dăruit un set MINUNAT, pix şi stilou. La acea vreme existau numai stilourile acelea chinezeşti cu cerneală (culori închise, vişiniu, negru, petrol...), bune de altfel (am avut unul până la facultate). Dar cel dăruit de tatăl meu nu era ca toate acele stilouri, cum aveau majoritatea copiilor, era ALTFEL. Era argintiu, şi el, şi pixul  ( îmi aduc aminte perfect cum erau, parca le văd acum în fata ochilor...) şi eram tare fericită că sunt ale mele...

A fost ultimul dar pe care mi l-a făcut tatăl meu...

Mihaela

In the first grade, at 7 years, in school, when the uniform was made out of synthetic materials (horible, horible, horible...), my father gave me a present. A pen and a ball point pen, different from all the others that all the children had. Mine was different, it was silver, and I remember it perfectly how happy I was when I received it.

It was the last present that my father made...

Papuşa Mădălina

Mădălina. Aşa o chema. Pe cine? Pe una din cele trei păpuşi pe care le-am avut în copilărie...Un nume cu neşansă pentru ea..., biata de ea şi, de ce să nu zic, şi de mine...

Eu am un frate cu 10 ani mai mare, (vă imaginaţi chin pe bietul băiat cu o sora mult mai mică decât el, dar asta în altă povestire...), care la vârsta când eu mă jucam cu păpuşile, adică şi cu cea pe nume Mădălina, el era la adolescenţă şi era îndrăgostit lulea, adică nu exista altcineva pe lume, totul gravita în jurul Mădălinei lui... Da, da, da, fata de care era îndrăgostit, cea care atunci când vorbea cu ea la telefon (exista numai fix) aceesul în casă se sista de la sine; da, prietena lui se numea Mădălina... şi greu de conceput pentru al meu frate că mai poate exista şi altceva pe lumea asta cu numele asta...Biata mea păpuşă, cum să o cheme tot Mădălina, cum să o cert eu pe Mădălina, cum să se audă în casa bunicii noastre (acolo unde am crescut) acest nume pentru o simplă păpuşa....

A avut viaţa grea biata păpuşă, o strigam şi mă jucam cu ea în şoaptă, şi trebuia să o feresc de privirile fratelui meu....A, am uita să vă spun că nu i-am ales eu numele păpuşii Mădălina (doar nu eram nebună, stiam ce însemnă Mădălina...), dar această păpuşă era o păpuşă din categoria celor fabricate la Arad (arădeanca...) care venea cu tot cu numele, era gata botezată, numită, avea la mână un bănuţ de plastic unde era scris numele ei... Deci, nu aveam cum să-i schimb numele atunci când am primit-o...

Păpuşa Mădălina a avut o soartă crudă.... La acea vreme am fost un copil norocos, să am şi cărucior pentru păpuşi... Aşa cum v-am spus am copilărit la bunica mea, la curte... Căruciorul în discuţie, cu păpuşile în el rămânea des în dreptul porţii, care nu era mereu închisă...Şi, într-o zi, nenorocirea s-a produs : Mădălina a DISPARUT, cineva mi-a luat-o din căruî (nu spun mi-a furat-o, pentru că dacă era aşa ar fi dispărut şi căruţul de păpuşi, era unul deosebit, credeţi-mă....), şi am avut, nu atunci pe moment, ci după ceva ani, o bănuială cine ar fi putut să o facă dispărută pe biata păpuşă Mădălina...

Mihaela

Mădălina, the name of a doll Mihaela received when she was a child. The same name as the girl her brother (10 years older) was in love with. How to deal with the same name, that was like a taboo-name in the house? One day the doll will dissapear, no one will know how... just a suspicion.