Madlene româneşti

În timp ce încercam să regăsesc vechi amintiri din copilăria mea şi, în special, din timpul vacanţelor de vară petrecute jumătate la ţară, jumătate la Bucureşti, mi-am dat seama că tot ce-mi revine în memorie este impresionist. Mirosuri, sunete, gusturi, imagini – toate printr-o privire mioapă.

De pildă, mirosul dinainte să înceapă ploaia – n-aş putea să-l descriu, dar mă face să mă gândesc la ploile de vară care mă prindeau pe uliţele din satul bunicii mele. Cântecul guguştiucului m-a fascinat de când eram mică. De fiecare dată când îl aud, repet gugu-ştiuc, gugu-ştiuc în gând şi nu durează mult până când adevăratul guguştiuc se opreşte. M-am tot întrebat dacă mă aude când îl îngân şi se supără pe mine. Una dintre imaginile de neuitat se leagă de plimbarea prin centrul oraşului din decembrie 1997, când eram clasa I. Tata mă ducea să văd luminiţele, însă, în acea iarnă l-am văzut şi pe Moş Crăciun în care am crezut mult, mult timp.

Pornind de la aceste instantanee, m-am gândit să-i întreb pe prietenii mei ce experienţe senzoriale din copilărie le-au rămas impregnate în memorie. Venind din partea unor oameni de vârste diferite şi cu preocupări diferite, răspunsurile sunt minunate şi uneori comune – ceea ce înseamnă că anumite gusturi sau mirosuri se regăsesc într-o serie de sinestezii specifică unei colectivităţi.

„Pentru amintirile din copilărie care coincid cu vacanţa de vară din şcoala primară: miros de câmp, de iarbă şi/sau de frunze de porumb, gust: corcoduşe acre, compot de corcoduşe dulce acrişor şi gustul de porumb fiert cu un pic de sare, imagine: genunchi juliţi, picioare prăfuite, urme de papuc în praful de pe stradă, sunet: sunetul barierei pornite la trecerea trenului, galopul calului, a potcoavei pe astfalt sau a papucilor de gumă în mers.” (Anca Grădinaru)

„Gust: şerbetul de lămâie; miros: fumul de ţigară combinat cu aerul ce intra în maşina în mers; imagine: un copac înflorit la marginea unui drum, eu stând în maşină; cântec: Mory Kante - Yeke, yeke; addenda: mirosul era cel mai des combinat cu cel al mării văzute pentru prima dată în anul respectiv.” (Oana Purice)

„Păi, să zicem, corcoduşe şi iar corcoduşe, apoi flori dintr-alea ce cresc în grădinile blocurilor bucureştene, mari, urâte – de obicei albe sau mov – cu nişte boboci verzi, numai buni de proiectile şi cu un miros tare nefericit, apoi o minge peticită lovindu-se de o maşină – o oglindă laterală făcută praf şi nişte puşti alergând care pe unde vedeau cu ochii în zgomotul infernal al alarmei care-a ţiuit nu mai puţin de trei sferturi de oră.”

                                                                                                    (Radu Niţescu)

„Un gust de pară dulce şi zemoasă, coaptă în fân înainte de termen, înainte ca vara să se termine... Imaginea unui sătuc plin de viaţă şi culoare... Sunetul unei adieri de vânt prin frunzele copacilor în miezul unei zile călduroase... Cântecul - armonia zumzetului de seară: greieraşi , broscuţe, bunica chemându-şi nepoţeii la culcare, râsete, un tropot de cal în depărtare, teatru radiofonic depăşind timid graniţele unei ferestre întunecate, o pietricică aruncata-ntr-un pârâiaş! Cam astea sunt lucrurile care-mi amintesc mie de verile la bunici... Au fost cele mai frumoase momente din viaţa mea, însă mi-e cam greu să le descriu în cuvinte...” (Simina Chirilă)

„Gust: mustul; miros: mirosul de răcoare de dimineaţă, imagine: bunicii, sunet: clopotul bisericii de vis-à-vis.” (Tudor Pănculescu)

„Gustul pe care mi-l amintesc cu drag din copilărie (în afară de pâinea cu untură, sare şi usturoi a bunicii) este al îngheţatei de casă. O adoram! Niciodată nu aveam răbdare să îngheţe în congelator şi mă furişam, înjumătăţind toate paharele.
Sunetul pe care-l atribui copilăriei venea din pianul cu broaşte cu care mă jucam zilnic. Avea chiar şi o carte cu cântecele ca Twinkle twinkle little star.

Imaginea copilăriei mele este reprezentată de ciori care zburau deasupra mea. Aveam 2-3 ani, iar tata îmi confiscase suzetele, spunând că mi le-au furat ciorile, aşa că am ieşit la plimbare prin jurul blocului şi i-am spus să le prindă şi să-mi înapoieze suzetele.”

                                                                                                  (Andrada Sultan)

„Din vacanţa de vară pepeni (pepenoaice) cu coaja verde neagră cu miez roşu aprins şi seminţe negre mici. Nu le-am mai întâlnit gustul niciodată. Brânza proaspătă puţin sărată de oaie adusă de femeile de la colectiv când eram la bostănărie. Vinete coapte! Prăjitura cu caise făcută de Ina. Veşnicele ramuri ale corcoduşului care atârnau pe casă de pline ce erau! Şi mai presus de toate caisele! Erau înlocuitoarele noastre de portocale, nu vedeam decât două la Crăciun. Şi litrul de lapte băut întinsă pe banca tare de sub un cais din faţa casei la Radovanu. Şi fuga de balaur până la capătul şirului din vie unde era o baltă cu broaşte orăcăitoare. Privitul cu frică în fântâna de pe drum, ameţeai şi te puteai îneca! Poalele pline de muşeţel culese de mine şi mamaia. Mirosul de aluăţel (un fel de drojdie) ţinut într-un şorţ în camera bună, mirosul şi gustul de turtişoare! Ţârâitul greierilor... Cea mai grozavă muzică! Mirosul greu al crinilor şi cel al trandafirilor. Mirosul de aer sărat de la mare, îl recunosc şi acum. E printre puţinele amintiri de la mare de la 3-6 ani.  Şi cel mai ucigător: mirosul de la groapa de gunoi, de la fabrica de medicamente si de la Glina! Şi cel mai iubit: mirosul ameţitor al teilor din faţa blocului! El vestea că a venit vacanţa!”

                                                                                                       (Cristina Hodor)

„Când eram mică, familia mea mergea de obicei la mare, în Sicilia, unde este un loc numit Sampieri. Acolo a crescut mama mea, a trăit timp de 20 de ani, şi din acest motiv, în fiecare an noi mergeam acolo pentru a petrece vacanţe la mare.
Eu iubesc marea, şi înainte de toate iubesc acea mare, şi încă azi, că mă aduc în alte locuri, mi-e dor de acolo. Ceea ce îmi amintesc mai mult şi cu mai multă bucurie era gustul şi parfumul unei reţete tradiţionale, care se numeşte ARANCINI: este o reţetă puţin dificil de pregătit, dar este foarte bună şi gustoasă. Este făcută din orez, suc de roşii, sos de carne (noi il numim ragù) amestecată cu mazăre şi cu brânză coaptă. Tu faci cu orez un fel de bilă, în care faci o gaură şi în care pui sosuri şi brânză, şi apoi o prăjeşti în grăsime după ce ai dat-o prin făină, ou şi pesmet. Este o mâncare foarte grea şi cu multă grăsime, dar este cea mai bună pentru mine. O altă amintire este sunetul marii, care mă trezea în fiecare zi, şi pe care îl ţin înca azi în inima mea. Din păcate, după ce am devenit studentă, mama mea a vândut casa de vară din Sicilia, dar vara viitoare vreau să mă întorc acolo!” (Angela Apò Akthes)

„Gust de praf, mingi de fotbal sparte, frica de şobolanii uriaşi cu ochi roşii care se ascundeau in blocurile devastate, gustul îngheţatei de vanilie, sunetul pe care îl face roua dimineaţa când se aşează pe pământ - adică puţinele momente de linişte ale zilei.”

                                                                                                             (Mircea Ţara)

„Miros - mirosul de prăjituri proaspăt scoase din cuptor; gust - vişine; imagine - parcul Herăstrău; cântec- formaţia Andre, desigur, era în vogă pe vremea aia.” (Alexia Ion)

„Gust de lapte praf cu aromă de căpşuni; mirosul detergentului cu care spăla mama colegului meu faţa de bancă, o dată la două săptămâni; sunetul pe care îl făcea combina atunci când întorcea caseta audio de pe o parte pe cealaltă, urmat de fâsâitul specific al casetelor cu înregistrări făcute acasă; a, şi o imagine... mă gândesc: o scenă din Johnny Bravo în care se opreşte o maşină, se deschide uşa şi se vede un picior frumos de femeie, încălţată cu nişte pantofi cu toc înalt, gata să iasă din maşină (scena asta înca mă urmăreşte, e una dintre imaginile din copilărie care îmi vine constant în minte; între timp imaginea s-a modificat puţin, adică nu mai este chiar o imagine de desen animat, ci mai degrabă una de film.” (Patricia Iorgulescu)

„Nu ştiu exact cum s-ar numi gustul sau mirosul. Îmi aduc aminte de laptele cald din ceaunul cu mămăligă. Pentru că eu îmi petreceam vacanţele de vară la ţară. Ca imagine, văd uliţa de pe deal pe care alergam cu prietenele mele.” (Adriana Susmă)

„Sunetul: sonerie electronică de bicicletă cu multe melodii; imagine: spatele blocului, am petrecut foarte mult timp acolo; miros, aici nu stiu cum să zic, mirosul casei tale, pe care nu-l simţi când trăieşti acolo dar de fiecare dată când mergi înapoi îl observi clar că e tot acolo, şi îl simţeam mereu când mergeam la ţară câteva zile şi mă întorceam, şi era liniştitor aşa (încă e); gust de fructe necoapte (caise, corcoduşe).” (Mircea Drăgan)

„Zmeura cu zahăr pudră, mirosul de lemn şi cărţi vechi, vioara din clasa I, cântecul din sunetul muzicii cu <<do e o doamnă cam grăsuţă, re e un rege...>>”

                                                                                                (Anca Ochinciuc)

Lista poate fi continuată.

 

Gabriela Teodora Vătafu

Searching for memories from childhood, I stopped to those that are sensorial memories: smells, sounds, tastes, images, all bring together pieces of memories. An investigation made by Gabriela Teodora Vatafu among her friends, about what are the sensorial memories that they would have from their childhood.

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Copilării la borcan

Vă mai amintiți de Street Delivery? Forfota și veselia din strada Pictor Arthur Verona s-au dus de ceva vreme. Însă nouă ne-a rămas borcanul mov cu amintiri, în care trecătorii binevoitori ne-au lăsat bilețele cu amintirile lor din copilărie.

Jocuri preferate și regulile lor născocite, povești dragi, gusturi de demult care încă îți mai umblă pe papile, peripeții, jocuri devenite mai târziu meseriile celor care le jucau, animale de pripas, futișaguri de flori și de fructe, năzdrăvănii, chipuri întipărite în minte, jucării mai mult sau mai puțin obișnuite, vorbe de duh și de deochi, priveliști rămase pe retină... Rânduri scrise în fugă pe câte-un colț de masă, care amuză și îndulcesc la o primă lectură, dar care cutremură dacă te adâncești în ele, dacă în peticul de hârtie ruptă la repezeală vezi crâmpeiul de lume care se împotrivește trecerii timpului.

M-am întrebat dacă ar trebui să categorisesc în vreun fel bilețelele, să născocesc căprării nuanțate și ordonate. Au urmat o palmă peste frunte și o mustrare de sine: ce rost are să faci ordine în întâlnirile fericite?

Le mulțumim tuturor celor care au dat în mintea copiilor alături de noi!

·    „Un joc pe care-l iubeam foarte tare era Flori, fete sau băieți, pe care-l jucam în spatele blocului. Nu țineam neapărat să vorbesc despre fete, ci despre filme. Vader, Spiderman, Superman erau filmele la modă prin anii ’80-’85. În schimb, disprețuiam Elasticul.”

(Un băiat născut în 1970)

·         Jocul preferat: șotronul. Și când mama ne scotea o albie plină cu apă și ne bălăceam în voie.”

(Anonim )

·         „Tatăl meu, Marin, îmi cumpăra povești înregistrate pe discuri de vinilin. Cel mai mult îmi plăcea discul cu Aventurile lui Păcală. Ascultam poveștile până le memoram, iar când aveam oaspeți, tata mă punea să le „interpretez” povestea. Toți mă felicitau și eu eram foarte fericită.

(Anonimă)

·         „Am spart geamurile de la dormitor, strigând după mama. :D” (Anonim)

·         „Aveam o tricicletă care cam scârțâia când mă dădeam jos pe ea.” (Ioan)

·         „Îmi amintesc de plimbările prin via bunicului.” (Anonim)

·         „Eram copil de 3-4 anișori și mă jucam cu alți copii pe o coastă, la bunici. Așa îi spuneam noi dealului care era chiar în spatele casei bunicii – „pe coastă”.Mulți dintre prietenii meu erau cu animalele casei : vaci, capre, gâște, oi. A venit ca din senin o furtună care ne-a alungat rapid pe toți. Eu m-am trezit dusă la vale de un „pârâu” format spontan pe o cărare largă de atâta puhoi de ape. Alunecam prin apa plină de mâldeopotrivă copii și vite și animalele ne fereau cu grijă. În întâmpinarea noastră veneau bunicii grijulii. Pe mine m-a luat bunica în brațe, m-a liniștit și m-a ținut toată seara la căldură, lângă sobă”. (Anonimă)

·         „O zi de vară la Ivești cu familia. Am mâncat cireșe toată ziua, ne-am udat cu apă rece din fântână cu gălețile și am jucat Rațele și vânătorii. Toată familia a participat.” (Anonim)

·         „Când eram copil, jocul meu preferat era cu bățul. Putea fi orice : un pistol, o sabie, un toiag, o mătură magică pe care zburam. Mama îmi lua mereu jucării, dar eu am rămas fidel bățului.”

(Anonim)

·         Am primit și o rețetă de prăjitură… J

Chec simplu:

                3-4 ouă

                1 cană de zahăr

                ½ cană de ulei

                1 cană de lapte

                2 căni de făină

                1 praf de copt

                esențe (rom, vanilie)

Spor la frământat!

·         Cineva ne-a explicat regulile jocului Castelul:

„Un teanc de pietre, 5-6, în formă de castel, trebuia dărâmat cu o minge. Se juca pe 2 echipe. Câștiga cine dărâma primul tot castelul. Un fel de bowling de stradă.”

(Anonim)

·         „Una dintre cele mai frumoase amintiri: mergeam la țară, la bunica, și dormeam 4-6 nepoți cu ea în cameră. Înainte să ne culcăm, făceam rugăciunea…”  (Anonim)

·         „Când aveam 7 ani, am luat o pisică din spatele blocului cât ai mei erau la muncă. Am ținut-o în casă ore bune și când mi-am văzut mama (pe geam) venind de la muncă, mi-am aruncat pisica pe balcon. Câteva ore mai târziu am auzit pisica tânguindu-se într-un copac, de dorul meu. Din fericire, stăteam la etajul 1. Acum am două pisici și plănuiesc o carieră de medic veterinar.” (Anonim)

·         „Probabil caracteristic multor copilării de fete sub 7 ani din anii ’90, șotronul a fost jocul cel mai jucat al perioadei – stăteam zi-lumină adunați în jurul parcării, cu cretă și pietricele și țopăiam cât ne țineau picioarele. Pe șotroane mai mici, mai mari, mai strâmbe sau corespunzătoare, ne-am consumat energia ore întregi sub copacii scării și ne-am bucurat sincer acolo. Și încă ținem minte cum era! Și ne e dor!” (Anonim)

·         „Amintirile preferate din copilărie sunt vacanțele la bunici și ploile de vară pe ulițele încinse ale satului.” (Anonim)

·         „Șotronul, elasticul, coarda, volei, fotbal, X și 0… Table și șah (în adolescență) jucam cu un unchi care avea vreo 60 de ani și căruia îi lipsea un picior. Îl pierduse într-un accident în mină. Era orfan din Basarabia și fusese copil de trupă. Îl chema Preda. A murit de vreo 10 ani. El m-a învățat să citesc. Nu avea copii. Soția lui pierduse gemenii înainte să îi nască. Ne dădea mereu dulciuri. Când voia să jucăm table, ne întreba dacă vrem să jucăm „șase-șase” : Facem un șase-șase? Jucam ore întregi.”

(Anonim)

·         Un alt joc preferat: Servitul cafelei – făcută din cacao, apă și zahăr, savurată în serviciul de cafea albastru, din plastic.” (Ana)

·         „Îmi plăcea mult în corcoduși și pe câmpia din spatele casei, cu cățelul teleleu și foaie verde…”

(Anonim)

·         „Când eram mic, mâncam caise verzi și corcodușe.” (Anonim)

·         „Am mers la casa unor prieteni de la Corbu… și eram foarte impresionată de măgarul lor (nu mai văzusem niciodată unul). În cele 6 zile i-am dus apă și tot ce găseam în casă de mâncare, vorbindu-i, adresându-i-mă cu „Doamna Măgăreață”… (Anonimă)

·         Vorbe de deochi de la bunica:

(Seara) „Bună dimineața, ulciorule! Așa cum nu-i acum dimineață, așa să nu ajungi tu până dimineață !”

(Dimineața) „Bună seara, ulciorule! Așa cum nu e acum seară, așa să nu ajungi tu până seara !”

(Anonim)

·         „Desenam cu bățul pe nisip drumuri și jucam leapșa pe aceste drumuri, alergându-mă cu alți copii.”

(Anonim)

·         Despre jocurile copilăriei: „Existau sticluțe cu medicamente (penicilină, ser), pe care le umpleam cu apă colorată din hârtie creponată, cu o diversitate de culori. Apoi desenam bani de 1 leu, 3 lei, 25 lei, 50 lei, 100 lei pe care-i ofeream copiilor din grup, contra cărora eu le ofeream câte o sticluță cu un anumit preț, reprezentând sortimente de lichior, rom, vin etc. Continuam jocul până când ne plictiseam. După ce am terminat opt clase, domeniul meu de activitate a fost comerțul, mai întâi ca bucătar, apoi afacerea proprie (alimentație publică și magazin alimentar).” (Anonim)

·         „Coarda – coarda grea, de sfoară, cu mâner de lemn. Coarda de sărit e azi din plastic: prea ușoară, se crapă la soare, uneori are contur pe mâner, dar ce folos…” (Anonim)

·         „MARE. MAMAIA SAT. PLAJĂ GOALĂ, NICIO VILĂ. PĂREA ENORM. ANII ’80 – DEMOLAREA SATULUI. ANII ’90 – RECONSTRUCȚIE.” (Anonim)

·         „Căsuțe din castane pentru păpuși mici cât un deget.” (Anonim)

·         „Și acum îmi amintesc cu plăcere de verile petrecute la țară, când cireșele erau coapte și roșiiși caisele parfumate, când mergeam toți copiii de pe uliță și ne cățăram în copaci pentru a aduna prada dulce…” (Anonim)

·         „Câmpul pe care jucam Baba oarba, scăldatul și prinsul peștilor la râu, mersul la strâns de fân, tăvălitul în fân…” (Anonim)

·         „Construiam căsuțe din cărămizi.” (Anonim)

·         „Când eram mică, mă urcam cu frații mei pe dulap și săream pe pat. Partea frumoasă nu era săritura, partea frumoasă era că niciunul nu recunoștea că a rupt patul și nimeni nu era pedepsit.”

(Anonimă)

·         „Când eram mica mă jucam de-a profesoara cu ceilalți colegi de clasă, atunci când învățătoarea nu venea la timp. Întâmplător (sau poate nu) acum chiar am devenit profesoară (dar eu mereu ajung la timp la ore).” (Mihaela)

·         „Uitatul cu mama în cartea de bucate în căutarea unui „ceva dulce” și visatul cu ochii deschiși.” (Irina)

·         „Cățăratul în copaci, lenevitul pe iarbă în plină vară…” (Anonim)

·         „Joaca de-a elevii și profa (!) tovarășa învățătoare, alergatul prin șanțuri, furatul florilor și al fructelor.” (Anonim)

·         „Când am mers în tabără cu clasa prima oară. Am râs non-stop și nu am dormit deloc.” (Nora)

·         „Când eram mic făceam figurine de lut și le ardeam în sobă.” (Anonim)

·     „Cele mai frumoase vacanțe de vară au fost când, la bunici, croiam cele mai moderne haine păpușilor. Dar, din păcate, în prezent nu mai găsesc timp…” (Anonim)

·         „Eu și fratele meu, Doru, prăjeam gogoșile în tigaie. Mama era cea care frământa coca și o punea să crească într-un lighean galben. Când creștea, eu modelam gogoșile (întindeam coca și foloseam un pahar ca să decupez gogoșile); fratele meu le prăjea. Apoi eu le pudram cu sare. Când se răceau puțin, începeam să le mâncăm. Și prăjeam mai departe. Aveam 12-13 ani – fratele meu cu un an mai puțin.” (Anonim)

·         „Leagănul din lemn din curtea bunicilor, de sub vișin.” (Anonim)

Anca-Maria Pănoiu

Do you remember Street Delivery? True, it’s been a while since then… Still, we are left with the purple jar in which people passing by dropped some of their childhood memories, quickly written on small pieces of paper. Tastes, images, people, games, toys, faces, smells of people not knowing one another, all ended up in the same magic jar.