Infancia la Madrid!

Expoziţia „Childhood. Remains and Heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu“ migrează spre tărâmuri spaniole! După Londra (2-30 iunie 2012 la Institutul Cultural Român din Londra) şi Paris (12-30 septembrie 2012 la Institutul Cultural Român din Paris) a venit rândul Madridului (prin Institutul Cultural Român din Madrid) să desfacă cutiile cu jucării, să descuie sertăraşele, să cotrobăie prin buzunare vechi şi dulăpioare prăfuite, să meşterească legănuşe pentru amintiri şi labirinturi pentru mari şi mici!

Cu alte cuvinte, preţiosul cargo (cutiile cu copilăria itinerantă) poposeşte în cea de-a treia capitală europeană, cea care va găzdui expoziţia Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, un proiect european realizat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Asociaţia Artees (Franţa) şi Muzeul Lębork (Polonia), cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România şi finanţat prin programul Cultura 2007-2013.

Pe parcursul a 4 zile, 2 muzeografi ai MŢR-ului şi un voluntar vor deznoda şi reînnoda fragmente, stări şi timpuri ale copilăriei, creând un univers de simboluri şi trimiteri la nenumăratele semnificaţii, sentimente, obiceiuri, vise şi credinţe din jurul copilăriei de azi, de ieri... dintotdeauna!

Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 8 octombrie, la Círculo de Bellas Artes de Madrid, gazda expoziţiei -ce va dura până în data de 21 octombrie.

Ghidul dumneavoastră pe parcursul întregii călătorii va fi "ursulica", un pufulete galben de vreo 20 de ani, cu origini necunoscute, incubată în valiza unui unchi care se întorcea dintr-o delegaţie din Cehia şi dăruită în grija unei copiliţe blonde de patru ani, viitoare voluntară la MŢR. Jucăria, în ciuda faptului că a fost cea mai iubită, nu şi-a găsit niciodată prieteni printre jucăriile celelalte, căci a fi ţinut la mare preţ vine cu nişte sacrificii... aşa că acum, după atâta timp, ursulica simte că nu şi-a găsit încă rostul în lume. De fapt, nu are nici măcar un nume... Aşa că, zilele trecute, şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să plece într-o călătorie, la capătul căreia să afle, poate, cine este cu adevărat....

Rămâneţi pe fir pentru veşti din Madrid de la ursulica!

***

Activitatea face parte din proiectul "Childhood. Remains and Heritage", derulat de Muzeul National al Taranului Roman.

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Dependență

Nu fumez. Decât pasiv, în holul facultății. Nu beau. Decât vin fiert, iarna, când e ger afară și sunt bulgărită până-n măduva oaselor. Numai că și atunci am o rezistență așa de bună la pseudo-alcoolul din poșircă, încât mă înroșesc, mă împleticesc și mă apucă râsul după două guri. Nu trag pe nas decât picături, la răceală. Iarbă nu servesc nici măcar în salate. Aurolac mai inhalez rar, când mă încumet să-mi pictez unghiile, dar dau pe lângă, le șterg repede și deschid geamul. Nu joc jocuri pe calculator. Nu mă uit în reviste cu porcărele. Însă am o dependență: ouăle de ciocolată.

Nu știu ce demon bălțat e la mijloc, dar sigur îi știu culorile: roșu și alb. Când văd staniolul ăsta în raft, înfășurat pe puzderia de bulgări alungiți în care știu eu bine că se ascund comori peste comori, parcă începe să-mi țiuie în capul pieptului o sirenă de pompieri. E aproape ca îndrăgosteala. Mă mănâncă, mă ustură, îmi târăște pașii către raft, își bate joc de împotrivirile mele raționale, de maturitatea mea spălăcită. Se termină mereu la fel: depun armele și mâna se face greblă, căutând în cofret OUL. Ăla care să mă facă să sar în sus de bucurie și să trag un chițăit din gât când o să-i despic jumătățile de ciocolată cu lapte și gălbenușul de plastic. Oul bun, oul aducător de bucurie. Nu oul impostor, oul nesimțit, oul dezamăgitor care o să mă pricopsească cu a cincea mașină de curse, a treia rachetă, al optulea dinozaur roșu, a șasea cabană de schi, al șaptelea avion oribil. Oul bun, oul de treabă care să ascundă un titirez, un personaj din colecția Happy Students sau un animăluț cu pântecul pufos. Poate chiar oul mirobolant, oul desăvârșit în care să găsesc ARICIUL pe care îl pândesc de luni de zile și care se încăpățânează, căposul, să nu-mi pice. Deși am investit susținut economii și emoții. Deși am cântărit de fiecare dată vreo 3-4 ouă în palmă înainte să cumpăr. Deși mi-a pocnit mereu capul pieptului ca tuciul cu floricele de porumb. Deși m-am ofticat de fiecare dată la gândul că ariciul meu se află în grămada de ouă dintre care eu îl aleg pe cel cu avion. Cine se bagă la schimb?

Ar fi o problemă: am 20 de ani. Și ce dacă? Mă duc să mă dau în leagăn.

Anca-Maria

No sex, no drugs, no rock'n'roll for Anca. No smoking. No weed. But she DOES have an addiction: chocolate eggs, those with a toy inside their halves.

It's like having a crush, like popcorn in one's stomach: there's an instinct leading her to the shelf in the supermarket. And there's a continuous struggle in order to choose the RIGHT egg, not the load with horrilble toys. There's emotion, money and disappointment.

And there's a problem. Anca is 20. But who cares? Let's go swinging!

Spaima lui frate-meu

Chiar dacă fratello e mai mare ca mine cu 14 ani şi ceva, a fost şi el odată, demult, un gândac de doi ani jumate. Asta era pe vremea lui Ceaşcă Preaînţeleptul, când, din pricina măsurilor de austeritate, jucăriile, la fel ca şi zahărul, uleiul, untul, carnea, săpunul, totul, se găseau foarte greu, numai cu pile şi relaţii. Iar cele chinezeşti - adevărate bijuterii - şi mai şi!

Dar numai un băiat au mama şi tata (hm, deocamdată - ce ştiau ei ce-i aşteaptă!), aşa că s-au strofocat, s-au dat în cap şi peste cap, au atins pe ici, pe colo şi i-au luat odorului o minunăţie de jucărie "Made in China": un elefant de pâslă gri, pe care călărea o maimuţă, tot de pâslă, învelită în puf maro. Jucăria avea o cheie pe care dacă o învârteai, elefantul mergea, iar maimuţa începea să învârtă deasupra capului un bici. Delicios! Numai că a avut aceeaşi soartă ca şi cele douăsprezece cutii de lapte praf obţinute mai an cu chiu, cu vai, care, nefiind pe placul copilului, au sfârşit în troaca lui Ghiţă. Prâslea, departe de a fi încântat de noua achiziţie, era de-a dreptul... îngrozit. Terifiat. Hăituit. Mecanica fină pusă la bătaie în zămislirea ingenioasei jucării stârnea zbateri şi urlete neostoite. Rodul străduinţei iubitorilor părinţi îl speria atât de tare, încât... încât mi-ar fi plăcut să fiu acolo!

Cel ce peste ani avea să devină distrugătorul jucăriilor surioarei lui, manifesta încă din pruncie înclinaţii sadice, patogene asupra feluritelor mecanisme şi îmbinări de piese. Aşa îi plăcea să scormonească, să desfacă, să scoată, să demonteze, încât părinţii credeau c-o să facă din el mare inginer. De unde, a ajuns un amărât de doctor în istorie! Însă la doi ani jumate încă avea înclinaţii realiste, aşa că nu scăpa de curiozitatea lui machiavelică nici măcar televizorul pe lângă care trecea de fiecare dată când intra sau ieşea din cameră. Butoanele smulse ca butoanele smulse, dar ce te faci că putea să-l strice de tot! Pe urmă alte pile, alte relaţii...

Însă frate-meu n-a fost primul sadic din familie. Aplecările lui se explică genetic într-un mod clarissim: bunica încă îl întrecea. A luat maimuţa-călare-pe-elefant-pocnitoare-din-bici şi a pus-o... pe televizor! Şi uite-aşa s-a găsit ac şi pentru cojocul lui frate-meu, care o vreme a trecut în fugă înspăimântată pe lângă atracţia principală. Ha!

Anca-Maria

Long, long ago, when Anca-Maria's elder brother was a two-year-old boy, the communist era's restrictions made it extremely hard for the people to find toys for their children. Nevertheless, Andrei's parents struggled and eventually managed to buy him something very special, a made-in-China toy: it was a fluffy, brown monkey, riding a fluffy, grey elephant. When turning round a key, the elephant moved and the monkey swirled a leather whip above its head. But far from being grateful for his parents' efforts, the kid was horrified by the new toy. And because his curious temper endangered all the devices in the house, including the TV set, Andrei's grandmother had a terrific, but still... sadistic idea: she put the toy on the gadget, so that the toddler went by very quickly, in terror. This way, the peril was kept away from the TV set from some time. If only his little sister had been there, just to enjoy the sight...!

Tâmpiţica

Toată pruncia mea, mama a fost vinovată pentru numele ţăcănite ale jucăriilor mele. Dar Tâmpiţica şi-o merita cu vârf şi îndesat! Nu că slobozise vreo perlă la viaţa ei, era doar o amărâtă de păpuşă de cârpă, umplută cu vată, cu cap şi palme de cauciuc. Dar cine o plămădise pesemne că ori îşi râsese de ea, ori suferea de reale turbulenţe. Pentru că Tâmpiţica avea o figură magistrală! Probabil că aşa o să arate botoxatele din tabloide pe la 50 de ani.

O primisem în dar de la aşa-numitul "Cornel-nenea", un... nene care îmi făcea masaj la picioruşele care ieşiseră cam prost la socoteala genetică. Îl simpatizam, probabil de-aia nu m-am ţinut departe de ea, cum am făcut cu alte jucării urâte. Dimpotrivă. M-am jucat atât de mult cu Tâmpiţica, încât pletele negre de plastic s-au încâlcit până au ajuns o rasta, un conci de Amy Winehouse. Bluza roşie şi salopeta albastră cu dungi albe, care îi dădeau un uşor iz de Chucky, s-au murdărit. Nu ştiu dacă a fost spălată sau nu, dar până la urmă, Tâmpiţica a intrat în putrefacţie. Colac peste pupăză, ca să mai îndrepte o ţâră natura care nu fusese prea darnică cu ea, frate-meu a înfipt o mână în pletele Tâmpiţichii, alta în cutia de carioci şi dă-i la buze, dă-i la ochi!

Dacă n-ar fi fost vreo cârpă rătăcită prin cine-ştie ce ungher, probabil că Tâmpiţica ar fi fost bună azi de primele pagini ale tabloidelor. Deşi... prea sexy nu era.

Anca-Maria Pănoiu

Tâmpiţica (Little-Stupid) was a doll called like that by Anca-Maria's mother not because she had ever given proof of her stupidity - eventually, she was nothing but a cotton doll with a rubber face. But she had such facial features that she could easily resemble the naked girls in the tabloids later on, when in their fifties. She had been a gift from a family friend that used to massage the little girl's ill feet. She liked him a lot, so this is probably why she didn't abandon the ugly doll, as she had done with other similar toys. In fact, she played with her so much that she ended up with her plastic hair done in a rasta and her red and white and blue clothes (which gave her a slight resemblance to Chucky) dirty. Finally she got rotten and above all that, Anca's brother painted her face all over. If she hadn't been long lost nowadays, maybe she would have been suitable for those tabloids. Even if she had never been exactly the sexy type.