Bunica atomică

Pe atunci, frate-meu era încă mic, iar eu încă nu eram. Bunica era încă tânără, încă periculos de vioaie și încă plină de idei.

Andrei era copil cuminte: băiatu' mamei, sau mai degrabă al Mămicii - cealaltă bunică, cu care crescuse și care îl învățase "să nu mintă si să nu fule". Adevărat, nu mințea și nu fura băiatul, însă nici astâmpăr nu avea. Gândăcea, viermuia, se strecura. Uite-l pe Andrei, nu mai e Andrei. Mai era dăruit și cu harul scotocitului prin sertare, prin dulapuri, prin firide - nu ca să ia ceva, Doamne ferește, ci ca să vadă ce e acolo. Simpla idee de cavitate acoperită cu o ușă cu mâner exercita asupra țâncului o usturime cosmică. Pe care o înțeleg, fiindcă am moștenit-o din plin.

Cele mai mari secrete le ascundea însă casa bunicii. Nu cea la care crescuse, acolo nu mai erau taine. Cealaltă. Casa-vagon cu patru camere era un tărâm-labirint, un hățiș de minuni potențiale. Gândăcelul - după ele! Cele zece degetuțe păreau o sută, încleștate pe toate mânerele, strecurate prin toate crăpăturile. Vârful de limbă rozalie scos în colțul gurii a încântare. Ochii căscați de curiozitatea și satisfacția explorării. Trepidația pașilor mărunți pe podelele neumblate. Simptome care bunicii îi produceau un deranjament psihic de proporții. O bâzâială cerebrală insuportabilă. Hotărât lucru, nepoțelul, cu pornirile lui de termită devoratoare de secrete casnice, era o amenințare care trebuia stârpită. Și repede!

Da' ce, numa' frate-meu avea idei crețe? Ba bine că nu! Tendințele extremiste se explicau perfect din punct de vedere genetic. Așa că bunica i-a găsit leacul. L-a pus pe un scaun, cu spatele drept și cu mâinile în poală. S-a așezat și ea pe altul, în fața lui. Și l-a pus să-i spună povești. Da, da, el ei. Nu ea lui. El, ei.

Acum bunica nu mai este. Frate-meu încă stă pe scaun, dar nu mai spune povești. E la un birou, într-o bancă. S-a cumințit. În urmă au rămas niște fotografii cu ei doi. Tot bunica le regizase. Se postaseră lângă o tufă, în curte, drepți ca lumânarea și demni. Ea cu capot înflorat și surâs de poză. Frate-meu cu un trandafir înfipt în mână, ținut pe piept și cu zvâcniri de nedreptate nemărturisite, mocnite, pe care obiectivul aparatului nu a știut să le ghicească.

Anca-Maria Pănoiu

When Anca's brother was still a little boy and Gradma' was still young, both were full of ideas. There was a silent battle between the two. Because Andrei was extremely curious and eager to explore all the drawers and cupboards in the house, while she was apalled at the perspective. So she found the solution. She made him sit on a chair in front of her and tell her stories.

In the meantime, things have changed. Gradma' passed away. Brother is a grown-up. Still sitting on a chair, but not telling stories - he's working in a bank. There are several pictures of them left as a trace of the past times. Of course, they were directed by Grandma'. So they're both pictured while standing straight, fake smiles on their faces, my brother holding a rose in his hand, quiet and still. But trembling with indignation. Which, of course, was not captured in the photo.

Spaima lui frate-meu

Chiar dacă fratello e mai mare ca mine cu 14 ani şi ceva, a fost şi el odată, demult, un gândac de doi ani jumate. Asta era pe vremea lui Ceaşcă Preaînţeleptul, când, din pricina măsurilor de austeritate, jucăriile, la fel ca şi zahărul, uleiul, untul, carnea, săpunul, totul, se găseau foarte greu, numai cu pile şi relaţii. Iar cele chinezeşti - adevărate bijuterii - şi mai şi!

Dar numai un băiat au mama şi tata (hm, deocamdată - ce ştiau ei ce-i aşteaptă!), aşa că s-au strofocat, s-au dat în cap şi peste cap, au atins pe ici, pe colo şi i-au luat odorului o minunăţie de jucărie "Made in China": un elefant de pâslă gri, pe care călărea o maimuţă, tot de pâslă, învelită în puf maro. Jucăria avea o cheie pe care dacă o învârteai, elefantul mergea, iar maimuţa începea să învârtă deasupra capului un bici. Delicios! Numai că a avut aceeaşi soartă ca şi cele douăsprezece cutii de lapte praf obţinute mai an cu chiu, cu vai, care, nefiind pe placul copilului, au sfârşit în troaca lui Ghiţă. Prâslea, departe de a fi încântat de noua achiziţie, era de-a dreptul... îngrozit. Terifiat. Hăituit. Mecanica fină pusă la bătaie în zămislirea ingenioasei jucării stârnea zbateri şi urlete neostoite. Rodul străduinţei iubitorilor părinţi îl speria atât de tare, încât... încât mi-ar fi plăcut să fiu acolo!

Cel ce peste ani avea să devină distrugătorul jucăriilor surioarei lui, manifesta încă din pruncie înclinaţii sadice, patogene asupra feluritelor mecanisme şi îmbinări de piese. Aşa îi plăcea să scormonească, să desfacă, să scoată, să demonteze, încât părinţii credeau c-o să facă din el mare inginer. De unde, a ajuns un amărât de doctor în istorie! Însă la doi ani jumate încă avea înclinaţii realiste, aşa că nu scăpa de curiozitatea lui machiavelică nici măcar televizorul pe lângă care trecea de fiecare dată când intra sau ieşea din cameră. Butoanele smulse ca butoanele smulse, dar ce te faci că putea să-l strice de tot! Pe urmă alte pile, alte relaţii...

Însă frate-meu n-a fost primul sadic din familie. Aplecările lui se explică genetic într-un mod clarissim: bunica încă îl întrecea. A luat maimuţa-călare-pe-elefant-pocnitoare-din-bici şi a pus-o... pe televizor! Şi uite-aşa s-a găsit ac şi pentru cojocul lui frate-meu, care o vreme a trecut în fugă înspăimântată pe lângă atracţia principală. Ha!

Anca-Maria

Long, long ago, when Anca-Maria's elder brother was a two-year-old boy, the communist era's restrictions made it extremely hard for the people to find toys for their children. Nevertheless, Andrei's parents struggled and eventually managed to buy him something very special, a made-in-China toy: it was a fluffy, brown monkey, riding a fluffy, grey elephant. When turning round a key, the elephant moved and the monkey swirled a leather whip above its head. But far from being grateful for his parents' efforts, the kid was horrified by the new toy. And because his curious temper endangered all the devices in the house, including the TV set, Andrei's grandmother had a terrific, but still... sadistic idea: she put the toy on the gadget, so that the toddler went by very quickly, in terror. This way, the peril was kept away from the TV set from some time. If only his little sister had been there, just to enjoy the sight...!

Laluca

De fapt, era Raluca. Dar la performanţele fonetice de la câţiva anişori, pocisem biata păpuşă pe care tata i-o cumpărase în dar mamei, înainte de căsătorie. A fost o vreme şi cu galanterii de-astea: o păpuşă de plastic mare, poate mai mult de jumătate de metru (greu de spus - la vremea aia mi se părea un gigant, un mastodont; dar şi prin iarba necosită mă pierdeam ca printr-o pădure...), cu părul lung, buclat şi brunet şi, probabil, îmbrăcată într-o rochie frumoasă.

...probabil, pentru că poceala cea mai rea nu i s-a tras de la mine. Nu că i-a făcut rochia dispărută şi din pricina asta Laluca zăcea ruşinată după uşa dormitorului - la urma urmei, n-aş fi abandonat-o eu pentru atâta lucru. Dar frate-meu, veşnicul şi rânjitul "decorator" al jucăriilor mele favorite, o machiase puterrrnic pe Laluca în jurul ochilor, cu carioca mov, verde, neagră, maro... Eu o numisem după fiica unor prieteni de familie care la vremea respectivă mi se părea frumoasă ca o zână, prin urmare păpuşa ar fi trebuit să fie un odor pentru mine. În loc de asta, după împodobelile fraterne, semăna izbitor cu vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada. Şi Laluca s-a pierdut.

Peste ani (dar nu destui încât să cresc la minte), am căutat zadarnic o păpuşă care să-i semene. Nimeni nu era la fel de frumoasă, de mare, de brunetă, de aşa-şi-pe-dincolo precum Laluca. Iar frate-meu... mi-a făcut bucăţi şi vreo două scăunele de plastic! Am bocit straşnic după ele!

Anca-Maria Pănoiu

Laluca was a big, beautiful doll which Anca-Maria's father had offered as a  wedding gift to her mother. The little girl could not pronounce the doll's real name - Raluca - but she adored it, because it seemed to her very similar to an acquaintance whom, at that age, she kind of worshiped. But Anca's elder brother was the 'decorator' of her favourite toys, so, apart from taking off its beautiful dress, he once grabbed it and painted its face all over. So that it now resembled not that fairy-acquaintance, but the witch from Disney's Snow-White. It finally got lost. Years after that, Anca-Maria sought another doll, but no one was as beautiful as her dear Laluca. And her brother had also destroyed two little plastic chairs! Anca-Maria mourned them a lot!

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.

Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".

Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.

Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.

Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.