Bunica atomică

Pe atunci, frate-meu era încă mic, iar eu încă nu eram. Bunica era încă tânără, încă periculos de vioaie și încă plină de idei.

Andrei era copil cuminte: băiatu' mamei, sau mai degrabă al Mămicii - cealaltă bunică, cu care crescuse și care îl învățase "să nu mintă si să nu fule". Adevărat, nu mințea și nu fura băiatul, însă nici astâmpăr nu avea. Gândăcea, viermuia, se strecura. Uite-l pe Andrei, nu mai e Andrei. Mai era dăruit și cu harul scotocitului prin sertare, prin dulapuri, prin firide - nu ca să ia ceva, Doamne ferește, ci ca să vadă ce e acolo. Simpla idee de cavitate acoperită cu o ușă cu mâner exercita asupra țâncului o usturime cosmică. Pe care o înțeleg, fiindcă am moștenit-o din plin.

Cele mai mari secrete le ascundea însă casa bunicii. Nu cea la care crescuse, acolo nu mai erau taine. Cealaltă. Casa-vagon cu patru camere era un tărâm-labirint, un hățiș de minuni potențiale. Gândăcelul - după ele! Cele zece degetuțe păreau o sută, încleștate pe toate mânerele, strecurate prin toate crăpăturile. Vârful de limbă rozalie scos în colțul gurii a încântare. Ochii căscați de curiozitatea și satisfacția explorării. Trepidația pașilor mărunți pe podelele neumblate. Simptome care bunicii îi produceau un deranjament psihic de proporții. O bâzâială cerebrală insuportabilă. Hotărât lucru, nepoțelul, cu pornirile lui de termită devoratoare de secrete casnice, era o amenințare care trebuia stârpită. Și repede!

Da' ce, numa' frate-meu avea idei crețe? Ba bine că nu! Tendințele extremiste se explicau perfect din punct de vedere genetic. Așa că bunica i-a găsit leacul. L-a pus pe un scaun, cu spatele drept și cu mâinile în poală. S-a așezat și ea pe altul, în fața lui. Și l-a pus să-i spună povești. Da, da, el ei. Nu ea lui. El, ei.

Acum bunica nu mai este. Frate-meu încă stă pe scaun, dar nu mai spune povești. E la un birou, într-o bancă. S-a cumințit. În urmă au rămas niște fotografii cu ei doi. Tot bunica le regizase. Se postaseră lângă o tufă, în curte, drepți ca lumânarea și demni. Ea cu capot înflorat și surâs de poză. Frate-meu cu un trandafir înfipt în mână, ținut pe piept și cu zvâcniri de nedreptate nemărturisite, mocnite, pe care obiectivul aparatului nu a știut să le ghicească.

Anca-Maria Pănoiu

When Anca's brother was still a little boy and Gradma' was still young, both were full of ideas. There was a silent battle between the two. Because Andrei was extremely curious and eager to explore all the drawers and cupboards in the house, while she was apalled at the perspective. So she found the solution. She made him sit on a chair in front of her and tell her stories.

In the meantime, things have changed. Gradma' passed away. Brother is a grown-up. Still sitting on a chair, but not telling stories - he's working in a bank. There are several pictures of them left as a trace of the past times. Of course, they were directed by Grandma'. So they're both pictured while standing straight, fake smiles on their faces, my brother holding a rose in his hand, quiet and still. But trembling with indignation. Which, of course, was not captured in the photo.