Tâmpiţica

Toată pruncia mea, mama a fost vinovată pentru numele ţăcănite ale jucăriilor mele. Dar Tâmpiţica şi-o merita cu vârf şi îndesat! Nu că slobozise vreo perlă la viaţa ei, era doar o amărâtă de păpuşă de cârpă, umplută cu vată, cu cap şi palme de cauciuc. Dar cine o plămădise pesemne că ori îşi râsese de ea, ori suferea de reale turbulenţe. Pentru că Tâmpiţica avea o figură magistrală! Probabil că aşa o să arate botoxatele din tabloide pe la 50 de ani.

O primisem în dar de la aşa-numitul "Cornel-nenea", un... nene care îmi făcea masaj la picioruşele care ieşiseră cam prost la socoteala genetică. Îl simpatizam, probabil de-aia nu m-am ţinut departe de ea, cum am făcut cu alte jucării urâte. Dimpotrivă. M-am jucat atât de mult cu Tâmpiţica, încât pletele negre de plastic s-au încâlcit până au ajuns o rasta, un conci de Amy Winehouse. Bluza roşie şi salopeta albastră cu dungi albe, care îi dădeau un uşor iz de Chucky, s-au murdărit. Nu ştiu dacă a fost spălată sau nu, dar până la urmă, Tâmpiţica a intrat în putrefacţie. Colac peste pupăză, ca să mai îndrepte o ţâră natura care nu fusese prea darnică cu ea, frate-meu a înfipt o mână în pletele Tâmpiţichii, alta în cutia de carioci şi dă-i la buze, dă-i la ochi!

Dacă n-ar fi fost vreo cârpă rătăcită prin cine-ştie ce ungher, probabil că Tâmpiţica ar fi fost bună azi de primele pagini ale tabloidelor. Deşi... prea sexy nu era.

Anca-Maria Pănoiu

Tâmpiţica (Little-Stupid) was a doll called like that by Anca-Maria's mother not because she had ever given proof of her stupidity - eventually, she was nothing but a cotton doll with a rubber face. But she had such facial features that she could easily resemble the naked girls in the tabloids later on, when in their fifties. She had been a gift from a family friend that used to massage the little girl's ill feet. She liked him a lot, so this is probably why she didn't abandon the ugly doll, as she had done with other similar toys. In fact, she played with her so much that she ended up with her plastic hair done in a rasta and her red and white and blue clothes (which gave her a slight resemblance to Chucky) dirty. Finally she got rotten and above all that, Anca's brother painted her face all over. If she hadn't been long lost nowadays, maybe she would have been suitable for those tabloids. Even if she had never been exactly the sexy type.

Oribilică

Numele i-l dăduse mama, de-a dreptul oripilată de păpuşa de plastic care imita întocmai trăsăturile unui nou-născut, de la dimensiuni până la cutuliţe. Burtă bombată. Riduri. Pleoape de broscoi. Degeţele crăcănate. Poziţie cu tendinţe de fetus. Uşoare tumefieri. Chiar şi ruşinică de băieţel. Parc-ar fi fost viu şi tocmai i se dăduse eject. La vreo 3 ani habar n-aveam eu ce şi cum, aşa că, pentru mine, el era doar "Olibilică" - un păpuşoi mare, urât, ciufulit, încruntat şi duhnind a cauciuc.

Era copil de pripas Oribilică. Deşi condamnat prin fabricaţie la pruncie veşnică, pare-se că trăise şi văzuse multe. Avea o obârşie incertă, fusese primit "de la ajutoare" de cineva din familie care pesemne că nu-l iubise, aşa că dăduse mai departe răţuşca cea urâtă. 

Însă întocmai ca personajul cu pricina, soarta lui Oribilică avea să fie una deosebită. De jucat, nu m-am jucat eu prea mult cu el. Dar când am mai crescut şi am făcut la şcoală o piesă de teatru despre Naşterea Domnului, am avut nevoie de un prunc Iisus care să nu zbiere prea tare pe scenă. Aşa că l-am adus pe Oribilică. Ce dacă era urât cu crăci? Înfofolit în pătura albă, moale, nu i se vedea decât nasul - nimeni n-avea să se prindă...

Nici nu mai ştiu pe unde zace acum, după 10 ani, prăfuit, însă tot bebeluş.

Anca-Maria Pănoiu

Oribilică (let's translate it by "Awfulicious", though this is far from being as funny as in Romanian) was a baby-doll made out of rubber, which had the same features as a new-born child. The ugly ones, which was the reason of his calling like that by little Anca-Maria's mother. Its ugliness and smell of rubber kept the child away from the toy, therefore it lead quite an abandoned life. But its glory was to raise later on, when he was needed at Anca's school, to play the part of a quiet baby-Jesus in a drama piece about The First Christmas. It's ugliness did not matter then, as it was well covered in a white, soft blanket. So no one was to notice.

But no one knows know where Awfulicious lies. Abandoned, covered in dust, 10 years older, but still a baby.

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.

Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".

Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.

Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.

Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.