Laluca

De fapt, era Raluca. Dar la performanţele fonetice de la câţiva anişori, pocisem biata păpuşă pe care tata i-o cumpărase în dar mamei, înainte de căsătorie. A fost o vreme şi cu galanterii de-astea: o păpuşă de plastic mare, poate mai mult de jumătate de metru (greu de spus - la vremea aia mi se părea un gigant, un mastodont; dar şi prin iarba necosită mă pierdeam ca printr-o pădure...), cu părul lung, buclat şi brunet şi, probabil, îmbrăcată într-o rochie frumoasă.

...probabil, pentru că poceala cea mai rea nu i s-a tras de la mine. Nu că i-a făcut rochia dispărută şi din pricina asta Laluca zăcea ruşinată după uşa dormitorului - la urma urmei, n-aş fi abandonat-o eu pentru atâta lucru. Dar frate-meu, veşnicul şi rânjitul "decorator" al jucăriilor mele favorite, o machiase puterrrnic pe Laluca în jurul ochilor, cu carioca mov, verde, neagră, maro... Eu o numisem după fiica unor prieteni de familie care la vremea respectivă mi se părea frumoasă ca o zână, prin urmare păpuşa ar fi trebuit să fie un odor pentru mine. În loc de asta, după împodobelile fraterne, semăna izbitor cu vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada. Şi Laluca s-a pierdut.

Peste ani (dar nu destui încât să cresc la minte), am căutat zadarnic o păpuşă care să-i semene. Nimeni nu era la fel de frumoasă, de mare, de brunetă, de aşa-şi-pe-dincolo precum Laluca. Iar frate-meu... mi-a făcut bucăţi şi vreo două scăunele de plastic! Am bocit straşnic după ele!

Anca-Maria Pănoiu

Laluca was a big, beautiful doll which Anca-Maria's father had offered as a  wedding gift to her mother. The little girl could not pronounce the doll's real name - Raluca - but she adored it, because it seemed to her very similar to an acquaintance whom, at that age, she kind of worshiped. But Anca's elder brother was the 'decorator' of her favourite toys, so, apart from taking off its beautiful dress, he once grabbed it and painted its face all over. So that it now resembled not that fairy-acquaintance, but the witch from Disney's Snow-White. It finally got lost. Years after that, Anca-Maria sought another doll, but no one was as beautiful as her dear Laluca. And her brother had also destroyed two little plastic chairs! Anca-Maria mourned them a lot!

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.

Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".

Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.

Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.

Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.

Un dar pe nume Daria. Şi totuşi...

Fac şi eu parte din rândul celor pe care trebuia să-i cheme cumva, pentru ca până la urmă să dea cu subsemnatul în cu totul alt fel.

Când frate-meu avea vreo 14 ani, când ai mei se pregăteau deja de schimbarea prefixului (cu 4!), în fine, când nimeni nu se mai aştepta... m-am brodit şi eu prin vieţile lor: un boţ de carne mult-dorit, dar mult-întârziat. M-au primit ca pe un dar, iar chestia asta avea să-şi pună patalamaua şi pe numele meu.

Credeau ei. N-a fost chip. Bunică-mea după tată, o figură cutezătoare şi guralivă, obişnuită să facă scandal dacă nu i se făcea pe plac, a intervenit implacabil: "Ce? Daria? Ce nume-i ăsta? Pă cine mai cheamă aşa? Ia uite! Stricaţi fata!"

Până să strice fata, se strica mama la burtă de atâta fiere. Inimă bună însă, şi-a înăbuşit scrâşnelile, şi-a stăpânit spumele, şi-a înghiţit indignarea. Şi cum numele din viaţa intrauterină nu puteau să mi-l păstreze, pentru că era Vasilică, iar eu mă nimerisem fată, era totuşi musai să-mi găsească unul. Şi repede, că mă ceream legalizată, creştinată, intrată-n rându' lumii.

Pe-ailaltă bunică o chema Maria. Nume frumos, mare sfântă... E bun. Da' parcă prea e golaş aşa, de unul singur. Păi... de obicei, cu Maria merge Ana: Ana-Maria. Pe multă lume cheamă aşa. Prea multă lume, după gustul mamei, care poftea la ceva mai cu moţ pentru nimicura ei proaspăt odrăslită. Aşa că l-a mai pricopsit cu un "c". Şi nu, nu mă cheamă Cana-Maria, ci Anca-Maria.

Târziu, când am aflat povestea, am scrâşnit şi eu de ciudă. Îmi plăcea Daria. Mi-a părut rău că n-am putut să mă revolt, ca o amazoană în scutece, să-mi impun voinţa în faţa bunicii autoritariste. În loc de asta, gâgâiam şi viermuiam liniştită în puf. Ce ştiam eu ce pun ăştia mari la cale? Lasă, nu-i bai... pe fii-mea o s-o cheme Daria. Sau... depinde de soacră!

Anca-Maria Pănoiu

Anca-Maria's name should have been Daria, because her parents considered her a gift (the Romanian word for 'gift' is 'dar') being borne late, 14 years after her brother. But soon after her birth, the grandmother was definitely apallaed by the fact that the name was quite uncommon, so the parents, in order to avoid fights in the family (the grandmother was quite a tough character), had to rethink this particular aspect. And because the mother had a taste precisely for uncommon things, added a "c" to the beautiful, but rather ordinary name "Ana-Maria", so that the baby girl was finally called Anca-Maria. She is now sad because of not being called Daria, but she is planning to do so with her first-born. Or, at least, this depends on her future and still unknown mother-in-law...