Un dar dintr-o inimioară care bătea foarte tare...

...Şi nu bătea de spaimă, ci, pesemne, de emoţia de a fi dăruit un lucru drag. Sau, poate, cine ştie? - de părere de rău că s-a despărţit de bunăvoie de păpuşă, într-un elan de generozitate, pentru a o mi-o da mie, un ditamai copilu' de 20 de ani; ea, care abia acum începe, cu chiu, cu vai şi cu multă străduinţă, să citească cursiv şi să facă adunări cu un rezultat mai mare decât 10. Ea e Georgi. Are 8 ani, e în clasa a doua şi acum vreo săptămână mi-a dăruit una dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am primit vreodată...!

Mă dusesem în vizită pe la ai ei. Ceea ce a bucurat-o, pesemne, pentru că apariţia mea a fost acea mult-dorită ruptură în rutina zilnică. Rutină care, la 3-4 după-amiaza, luase forma imperativă şi grunjoasă a temelor la mate, care ei, un spirit filologic înalt, îi provoacă deranjamanete ontologice, surmontabile numai printr-o disciplină cazonă. Mi-aduc aminte că mă simţeam şi eu aidoma, deşi de-atunci au trecut mai mulţi ani decât îmi vine să cred c-am trăit: mă luptam cu socoteli, mere plus pere, picioare de vacă înmulţite cu gheare de curcă, segmente şi segmenţele, ecuaţii cu o necunoscută... şi dintr-o dată suna cineva la uşă! Ce eliberare binecuvântată, ce amânare binefăcătoare a caznelor, ce pleaşcă de linişte pe capul meu...! Urmau mirări legate de cât de mult am crescut, laude, mândria mamei (şi o concesie tacită, pentru că ea ştia că am de scris la mate), poate o ciocolată, poate nişte bomboane şi învârteli printre picioarele şi conversaţiile celor mari, care, chiar şi când nu mă mai băgau în seamă, aveau gustul delicios al excepţiei de la împlinirea îndatoririlor zilnice.

Pesemne că acelaşi elan o încerca şi pe Georgi. Pentru că mă tot lua de mână şi mă trăgea, cu forţa de jumătate de newton a braţelor ei plăpânde, spre dormitor: "Anca, Anca, hai să-ţi arăt cevaaa!" O dată, de două ori, de trei ori. Mie, fireşte, nu-mi făcea cinste să devin complice la abaterile micuţei. Aşa că făceam pe dura, mă luam cu discuţii "de-ale celor mari", o amânam, o trimiteam înapoi la lecţii. Şi eu, dezertoare într-ale copilăriei...
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...

Anca-Maria

A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.

Păpușa din fereastră

Drumul către gârlă, colbăit și presărat de pietriș, trecea pe lângă o casă lângă care mă opream mereu. Și stăteam. Și stăteam. Și stăteam. Nu că ar fi fost vreo frumusețe - dimpotrivă, era o piesă arhitecturală de o banalitate monumentală. Însă priveliștea comună era pipărată de ceva ce sclipea în geamul de la stradă. Ceva galben, îndantelat și lucios. Era o rochiță. Iar cea care o umplea era păpușa.

Mă nărăviseră părinții. Eram cam răsfățată. Cam deprinsă cu a căpăta tot ceea ce pofteam. Și ca să mi se împlinească o dorință, trebuia doar să deschid gura. E, dar uite că de data asta nu era chip: păpușa era a altui copil. Altă fetiță de bucura de ea, alte mânuțe o mângâiau și îi împleteau cosițele brune. De-asta nici nu am cutezat să bat din picior ca Goe, să bâzâi sau să fac vreo fărâmă de scandal. Însă îmi permiteam deliciul de a mă opri în fiecare seară, la dus și la întors de la gârlă, în fața ferestrei.

Peste câteva zile am împlinit 10 ani. Știu că-mi așteptam cadoul cu emoție și puțin cu teamă, pentru că speram că o să fie o păpușă asemănătoare cu cea din fereastră, chiar dacă nu la fel de frumoasă. Dar mi se strângea inima de frica dezamăgirii că nu, nu o să fie. Tata a apărut sub vie pășind tăcut. Zâmbea larg și ținea ceva la spate. Da, trebuia să fie o păpușă ca aceea. Trebuia. Însă ce a scos din ascunziș m-a făcut să încremenesc pentru câteva secunde lungi. Ca atunci când își răsese barba pentru prima dată de când îl știam, ca să descopăr cu stupoare un chip roz și mătăsos cu care nu eram deprinsă. Nu. Tata nu îmi cumpărase păpușă. Mi-o adusese pe cea din fereastră.

Anca-Maria

P. S. : Pe urmă, când mi-am mai revenit din încremeneală, am aflat epopeea cadoului și deznodământul ușor trist. Partea bună? - Aveam să mă joc după pofta inimii cu păpușa din fereastră. Partea proastă? - O luase numai cu împrumut. Încercase, încercase s-o cumpere. Nu fusese chip. Nu pentru că vreun copil ar fi zbierat la gândul de a se despărți de ea. Dimpotrivă - fetița mult-invidiată era o "mămică" ușor denaturată. Când tata i-a propus gospodinei să-i ofere bani cât pentru trei păpuși, zgâtia cică începuse să țopăie prin curte și să cânte: "Tlei păpusi, îmi ia tlei păpusi!" Dar n-a vrut gospodina - păpușa din fereastră era cadou de la nașa.

On her way to the river, Anca-Maria stopped each evening in front of a house where, in the window, someone had put a beautiful, beautiful doll. Although quite spoiled and used to get everything she wanted,  this time Anca-Maria knew there was no point in making a fuss. The fascinating doll belonged to someone else. Soon after that, on her tenth birthday, Anca expected a similar doll as a present from her parents. Her heart was thumping as her father made his entrance holding something at his back. Then... shock. No. It was not a similar doll. Father had brought her exactly the doll in the window. 
Eventually the splendour turned out to be only a loan, even if Father had struggled to buy it from its owners, offering an extra-extra price. No way, man! The doll was a present from the godmother.

Hilde cea putrezită şi împuţită

I-am zis Hilde pentru că o primisem în dar de la o nemţoaică, dimpreună cu o ciocolată maaare, mare de tot, cum nu mai văzusem eu niciodată în viaţa mea de câţiva ani. După ce dulcele s-a isprăvit, atenţia mi s-a îndreptat asupra păpuşii cu corp de pânză umplut cu vată, cu cap, mâini şi picioare de plastic. Purta o rochie movulie cu buline albe şi era foarte drăgălaşă. Dar asta n-a contat prea mult pentru mine. Textila a zburat rapid de pe ea, pentru că eram în acea fază a copilăriei când, întrebată ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspundeam trâmbiţat: "Doctoriiiţă!" Prin urmare, mă pregăteam cu destoinicie pentru viitoarea profesie. Aveam truse de jucărie cu stetoscop şi tot tacâmul, ba chiar şi nişte seringi adevărate, rămase de la virozele familiei. Trunchiul moale, absorbant al lui Hilde mi s-a părut numai bun ca să înfig ustensila şi să pompez cu nădejde în biaţa păpuşă litri, litri de apă.

Nu s-a vindecat doar cu injecţii. Într-o zi am rămas fără ace de seringă, aşa că, dintr-o pornire sadică, am înfipt în ea un ac de cusut. Care s-a dus cu totul înăuntru şi s-a pierdut în vată, aşa încât Hilde a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă, ca nu cumva copilu', jucându-se cu ea, să se înţepe. A fost resuscitată şi cusută pe abdomen cu aţă galbenă, ca după autopsie, ca să nu-şi verse măruntaiele bumbăcoase.

Pe urmă n-a mai fost bună de joacă. Oricum se împuţise de la atâta apă. Eu n-am ajuns doctoriţă - mă chinui să devin o amărâtă de gazetăreasă - iar Hilde a putrezit.

Anca-Maria Pănoiu

The doll was called Hilde because it had been a gift from a German woman, together with a big, big bar of chocolate. It had a plastic face, plastic arms and legs, but a cotton tummy. It was very pretty in its purple-and-white dress, but this did not impress Anca-Maria much. At that age she wanted to become a doctor, therefore she found it sensible to practice the future profession from an early age. Hilde's soft tummy seemed the perfect place for injections, so it was there where unmeasurable quantities of water ended up. But even more awful things were to come for Hilde. Once, Anca-Maria used a sewing needle for the injections, which soon got caught into the doll's stomach, so it needed to be operated on, in order to avoid the child getting injured. After that it was sewed with yellow thread all over her tummy, like dead people. The child lost her interest in it. Anyway, she stunk awfully. Anca-Maria is not a doctor - she's now struggling to turn into a poor journalist - and Hilde got rotten.

Laluca

De fapt, era Raluca. Dar la performanţele fonetice de la câţiva anişori, pocisem biata păpuşă pe care tata i-o cumpărase în dar mamei, înainte de căsătorie. A fost o vreme şi cu galanterii de-astea: o păpuşă de plastic mare, poate mai mult de jumătate de metru (greu de spus - la vremea aia mi se părea un gigant, un mastodont; dar şi prin iarba necosită mă pierdeam ca printr-o pădure...), cu părul lung, buclat şi brunet şi, probabil, îmbrăcată într-o rochie frumoasă.

...probabil, pentru că poceala cea mai rea nu i s-a tras de la mine. Nu că i-a făcut rochia dispărută şi din pricina asta Laluca zăcea ruşinată după uşa dormitorului - la urma urmei, n-aş fi abandonat-o eu pentru atâta lucru. Dar frate-meu, veşnicul şi rânjitul "decorator" al jucăriilor mele favorite, o machiase puterrrnic pe Laluca în jurul ochilor, cu carioca mov, verde, neagră, maro... Eu o numisem după fiica unor prieteni de familie care la vremea respectivă mi se părea frumoasă ca o zână, prin urmare păpuşa ar fi trebuit să fie un odor pentru mine. În loc de asta, după împodobelile fraterne, semăna izbitor cu vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada. Şi Laluca s-a pierdut.

Peste ani (dar nu destui încât să cresc la minte), am căutat zadarnic o păpuşă care să-i semene. Nimeni nu era la fel de frumoasă, de mare, de brunetă, de aşa-şi-pe-dincolo precum Laluca. Iar frate-meu... mi-a făcut bucăţi şi vreo două scăunele de plastic! Am bocit straşnic după ele!

Anca-Maria Pănoiu

Laluca was a big, beautiful doll which Anca-Maria's father had offered as a  wedding gift to her mother. The little girl could not pronounce the doll's real name - Raluca - but she adored it, because it seemed to her very similar to an acquaintance whom, at that age, she kind of worshiped. But Anca's elder brother was the 'decorator' of her favourite toys, so, apart from taking off its beautiful dress, he once grabbed it and painted its face all over. So that it now resembled not that fairy-acquaintance, but the witch from Disney's Snow-White. It finally got lost. Years after that, Anca-Maria sought another doll, but no one was as beautiful as her dear Laluca. And her brother had also destroyed two little plastic chairs! Anca-Maria mourned them a lot!

Tâmpiţica

Toată pruncia mea, mama a fost vinovată pentru numele ţăcănite ale jucăriilor mele. Dar Tâmpiţica şi-o merita cu vârf şi îndesat! Nu că slobozise vreo perlă la viaţa ei, era doar o amărâtă de păpuşă de cârpă, umplută cu vată, cu cap şi palme de cauciuc. Dar cine o plămădise pesemne că ori îşi râsese de ea, ori suferea de reale turbulenţe. Pentru că Tâmpiţica avea o figură magistrală! Probabil că aşa o să arate botoxatele din tabloide pe la 50 de ani.

O primisem în dar de la aşa-numitul "Cornel-nenea", un... nene care îmi făcea masaj la picioruşele care ieşiseră cam prost la socoteala genetică. Îl simpatizam, probabil de-aia nu m-am ţinut departe de ea, cum am făcut cu alte jucării urâte. Dimpotrivă. M-am jucat atât de mult cu Tâmpiţica, încât pletele negre de plastic s-au încâlcit până au ajuns o rasta, un conci de Amy Winehouse. Bluza roşie şi salopeta albastră cu dungi albe, care îi dădeau un uşor iz de Chucky, s-au murdărit. Nu ştiu dacă a fost spălată sau nu, dar până la urmă, Tâmpiţica a intrat în putrefacţie. Colac peste pupăză, ca să mai îndrepte o ţâră natura care nu fusese prea darnică cu ea, frate-meu a înfipt o mână în pletele Tâmpiţichii, alta în cutia de carioci şi dă-i la buze, dă-i la ochi!

Dacă n-ar fi fost vreo cârpă rătăcită prin cine-ştie ce ungher, probabil că Tâmpiţica ar fi fost bună azi de primele pagini ale tabloidelor. Deşi... prea sexy nu era.

Anca-Maria Pănoiu

Tâmpiţica (Little-Stupid) was a doll called like that by Anca-Maria's mother not because she had ever given proof of her stupidity - eventually, she was nothing but a cotton doll with a rubber face. But she had such facial features that she could easily resemble the naked girls in the tabloids later on, when in their fifties. She had been a gift from a family friend that used to massage the little girl's ill feet. She liked him a lot, so this is probably why she didn't abandon the ugly doll, as she had done with other similar toys. In fact, she played with her so much that she ended up with her plastic hair done in a rasta and her red and white and blue clothes (which gave her a slight resemblance to Chucky) dirty. Finally she got rotten and above all that, Anca's brother painted her face all over. If she hadn't been long lost nowadays, maybe she would have been suitable for those tabloids. Even if she had never been exactly the sexy type.

Oribilică

Numele i-l dăduse mama, de-a dreptul oripilată de păpuşa de plastic care imita întocmai trăsăturile unui nou-născut, de la dimensiuni până la cutuliţe. Burtă bombată. Riduri. Pleoape de broscoi. Degeţele crăcănate. Poziţie cu tendinţe de fetus. Uşoare tumefieri. Chiar şi ruşinică de băieţel. Parc-ar fi fost viu şi tocmai i se dăduse eject. La vreo 3 ani habar n-aveam eu ce şi cum, aşa că, pentru mine, el era doar "Olibilică" - un păpuşoi mare, urât, ciufulit, încruntat şi duhnind a cauciuc.

Era copil de pripas Oribilică. Deşi condamnat prin fabricaţie la pruncie veşnică, pare-se că trăise şi văzuse multe. Avea o obârşie incertă, fusese primit "de la ajutoare" de cineva din familie care pesemne că nu-l iubise, aşa că dăduse mai departe răţuşca cea urâtă. 

Însă întocmai ca personajul cu pricina, soarta lui Oribilică avea să fie una deosebită. De jucat, nu m-am jucat eu prea mult cu el. Dar când am mai crescut şi am făcut la şcoală o piesă de teatru despre Naşterea Domnului, am avut nevoie de un prunc Iisus care să nu zbiere prea tare pe scenă. Aşa că l-am adus pe Oribilică. Ce dacă era urât cu crăci? Înfofolit în pătura albă, moale, nu i se vedea decât nasul - nimeni n-avea să se prindă...

Nici nu mai ştiu pe unde zace acum, după 10 ani, prăfuit, însă tot bebeluş.

Anca-Maria Pănoiu

Oribilică (let's translate it by "Awfulicious", though this is far from being as funny as in Romanian) was a baby-doll made out of rubber, which had the same features as a new-born child. The ugly ones, which was the reason of his calling like that by little Anca-Maria's mother. Its ugliness and smell of rubber kept the child away from the toy, therefore it lead quite an abandoned life. But its glory was to raise later on, when he was needed at Anca's school, to play the part of a quiet baby-Jesus in a drama piece about The First Christmas. It's ugliness did not matter then, as it was well covered in a white, soft blanket. So no one was to notice.

But no one knows know where Awfulicious lies. Abandoned, covered in dust, 10 years older, but still a baby.