...Şi nu bătea de spaimă, ci, pesemne, de emoţia de a fi dăruit un lucru drag. Sau, poate, cine ştie? - de părere de rău că s-a despărţit de bunăvoie de păpuşă, într-un elan de generozitate, pentru a o mi-o da mie, un ditamai copilu' de 20 de ani; ea, care abia acum începe, cu chiu, cu vai şi cu multă străduinţă, să citească cursiv şi să facă adunări cu un rezultat mai mare decât 10. Ea e Georgi. Are 8 ani, e în clasa a doua şi acum vreo săptămână mi-a dăruit una dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am primit vreodată...!
Mă dusesem în vizită pe la ai ei. Ceea ce a bucurat-o, pesemne, pentru că apariţia mea a fost acea mult-dorită ruptură în rutina zilnică. Rutină care, la 3-4 după-amiaza, luase forma imperativă şi grunjoasă a temelor la mate, care ei, un spirit filologic înalt, îi provoacă deranjamanete ontologice, surmontabile numai printr-o disciplină cazonă. Mi-aduc aminte că mă simţeam şi eu aidoma, deşi de-atunci au trecut mai mulţi ani decât îmi vine să cred c-am trăit: mă luptam cu socoteli, mere plus pere, picioare de vacă înmulţite cu gheare de curcă, segmente şi segmenţele, ecuaţii cu o necunoscută... şi dintr-o dată suna cineva la uşă! Ce eliberare binecuvântată, ce amânare binefăcătoare a caznelor, ce pleaşcă de linişte pe capul meu...! Urmau mirări legate de cât de mult am crescut, laude, mândria mamei (şi o concesie tacită, pentru că ea ştia că am de scris la mate), poate o ciocolată, poate nişte bomboane şi învârteli printre picioarele şi conversaţiile celor mari, care, chiar şi când nu mă mai băgau în seamă, aveau gustul delicios al excepţiei de la împlinirea îndatoririlor zilnice.
Pesemne că acelaşi elan o încerca şi pe Georgi. Pentru că mă tot lua de mână şi mă trăgea, cu forţa de jumătate de newton a braţelor ei plăpânde, spre dormitor: "Anca, Anca, hai să-ţi arăt cevaaa!" O dată, de două ori, de trei ori. Mie, fireşte, nu-mi făcea cinste să devin complice la abaterile micuţei. Aşa că făceam pe dura, mă luam cu discuţii "de-ale celor mari", o amânam, o trimiteam înapoi la lecţii. Şi eu, dezertoare într-ale copilăriei...
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...
Anca-Maria
A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...
Anca-Maria
A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.
