Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.

Hai-hui prin Londra. O privire copilaroasa II

A doua zi. 

S-au trezit de cu bună dimineaţă. Au pus niţel copilăria la cale, deasupra cafelelor cu lapte, apoi s-au suit într-unul dintre autobuzele roşii, cu două etaje. De sus, Londra se vedea  ca la cinematograf, iar crengile copacilor care mărgineau strada îngustă păreau să intre prin geamul din faţă. Autobuzul, care era probabil una dintre cutiile de bomboane din vitrine, scăpată din magazin şi însufleţită peste noapte, i-a dus la destinaţie: o casă veche, mare şi albă. Cândva, fusese a unui rege. Acum era sediul Institutului Cultural Român din Londra. Tovarăşii de joacă şi copilăreală îi aşteptau. Zâmbitori, binevoitori, prietenoşi. Au stat de vorbă vreme îndelungată – şi parcă limba română e mai bună la gust atunci când de pe străzi culegi numai frânturi de cuvinte străine! Apoi s-au pus pe despachetat.

N-ai zice, dar copilăria e tare grea. Abia a încăput în cele două cufere mari de lemn şi în câteva geamantane vechi, din cele cu cataramă, care se cară şi nu se târăsc pe rotile. Şi încă înghesuită! Învelită în hârtii moi şi în pungi cu pernuţe de aer, dintr-acelea de să le tot spargi şi să nu te saturi – căci amintirile, fărâmele de trecut, poveştile şi mărturiile sunt fragile şi trebuie păstrate cu grijă. E de-ajuns să le zdruncini niţel, fie şi din greşeală – şi paf! – s-au făcut fărâme. Sau abur, sau fum, sau nisip care îţi scapă printre degete neîncotro şi nu ştii de unde să-l mai aduni. De-aia copilăria trebuie ocrotită – de prea multe atingeri care o tocesc, de zdruncinături şi, mai ales, de timpul care trece şi apasă. Fie şi în pungi de plastic. Bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă, copilăria a fost scoasă, dezvelită şi aşezată cu grijă. Deocamdată, într-un depozit. Pentru că spaţiul care avea să o găzduiască pentru o lună, preschimbându-se într-un tărâm de pâslă şi acadea, era destinat în acea seară oamenilor mari... Bucăţi de copilărie uitate prin unghere nu ar fi dat bine. Aşa că cei trei, sfârşind cu despachetatul, au plecat la plimbare, urmând să se întoarcă în ziua următoare.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Prima zi plină în Londra a fost destinată tatonărilor, pregătirilor pentru expoziţie. Cei trei s-au deplasat la sediul Institutului Cultural Român, ICR, partener în cadrul proiectului. Acolo au făcut cunoştință cu personalul Institutului, extrem de afabil, și au purtat lungi discuţii cu directorul. Cum în seara aceea sala Brâncuşi era rezervată unui alt eveniment al instituţiei, construirea propriu-zisă a expoziţiei a fost amânată pentu ziua următoare, curatorii şi voluntara rezumându-se la despachetat. În puținele ore rămase, cei trei s-au bucurat de privelişti fugitive şi cam înnorate ale capitalei britanice. 

Anca Maria Pănoiu

The second day of the expedition for the itinerant exhibition in the first location, London, was occupied with unpacking the childhood sent through the post. The next day was destined to prepare and set place of the exhibition.

 

Hai-hui prin Londra. O privire copilăroasă

Prima zi


Am să vă spun o poveste. Una despre trei copii mari care au luat pruncia în spinare şi au pornit cu ea peste mări şi ţări, ca să le-o amintească şi celor de departe... Să purcedem, dar.

          
 Întâi şi întâi, cei trei au demontat copilăria bucăţică cu bucăţică şi au aşezat-o, cu grijă, în cutii. Da, da, în cutii – căci acolo se păstrează amintirile. Și visele, şi dorinţele, până când se coc şi sunt gata să zboare. În cutii de lemn mari, greoaie, mirosind iute a nuc, a vechi şi puţin prăfuite de atâta nostalgie şi aducere-aminte... Pe urmă au încredinţat cutiile cu povara copilăroasă păsărilor şi câtorva licurici, ca să le ducă departe... Apoi au pornit şi ei pe urmele lor. Au zburat pe aripile unui vultur de fier tot spre apus. Au plutit printre nori – nişte vălătuci de vată din zahăr în bâlciul lui Dumnezeu (unde Soarele este o ENORMĂ acadea cu miere!!!). Cerul arăta precum faianța din bucătărie atunci când ne-apucăm să facem torturi pe furiş: împroşcat cu mormane de frişcă.

            
Au zburat mult, mult, până într-o ţară îndepărtată care se găseşte la întretăierea unor mări învolburate şi-a unor aprige vântoase. De fapt este o insulă mare, mare. Aici, oamenii sunt roşcovani şi au pistrui, vorbesc engleză şi se plimbă toată ziua cu nişte autobuze roşii. Tot roşii sunt şi nişte cutii mari cât un stat de om, care se găsesc din loc în loc pe stradă – seamănă cu nişte puşculițe şi scrie pe ele „TELEPHONE”. Iar străzile sunt înguste, mărginite de clădiri înalte, înzorzonate cu piatră dăltuită în fel şi chip. Mai peste tot sunt vitrine sclipitoare, colorate şi felurite ca nişte cutii străvezii cu zaharicale. Străzile sunt pline de oameni care mişună grăbiţi încoace şi încolo – sunt atât de mulţi, încât atunci când nu mai încap, coboară prin nişte găuri şi merg pe sub pământ, unde au o grămadă de trenuri lungi şi zgomotoase, care vâjâie tot timpul prin tunele întunecate şi întortocheate. Pe deasupra lor sunt turnuri, castele şi o sumedenie de poduri peste o gârlă mare, şerpuitoare, pe care plutesc bărci din care nişte oameni mici îţi fac cu mâna. E plin de pomi, de flori, de iarbă şi chiar de veveriţe gri, cu cozi stufoase, încât pe alocuri, oraşul ăsta mare arată ca o grădină. O grădină în care oamenii se plimbă, aleargă, merg cu bicicleta, stau pe iarbă, râd şi vorbesc. Oameni de toate culorile – albi, roşcaţi, bruni şi gălbui, cu ochi rotunzi sau atât de alungiţi, încât te miri cum de văd pe unde să meargă prin asemenea crăpături. Oameni feluriţi, de la care ţi-e dat să auzi toate limbile pământului...

           
Când s-au văzut coborâţi dintre nori, cei trei copii mari au pornit în căutarea hotelului. Au rătăcit puţin pe străzile întortocheate, albe, cu lespezi de piatră pe jos, maşini negre și muşcate la ferestre... Însă puţin câte puţin, ajutaţi de nişte desene mari, împăturite, care se cheamă hărţi, au ajuns acolo unde erau aşteptaţi. Seara se aşternea încet peste străzile răcoroase, puţin plouate şi peste parcul de aproape. Acadeaua de miere pâlpâia din ce în ce mai slab, iar Moş Ene dădea târcoale. I-au dat ascultare, căci urmau două zile grele de muncă.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Lila Passima şi Cosmin Manolache, curatori ai Muzeului Național al Ţăranului Român, însoţiţi de voluntara Anca-Maria Pănoiu, s-au deplasat la Londra, la sediul ICR, pentru a monta expoziția itinerantă din cadrul proiectului european „Copilăria. Rămăşiţe și patrimoniu” în primul dintre cele şapte oraşe europene incluse în program. După trei ore de zbor în condiții normale, cu uşoare turbulențe datorate condițiilor meteorologice, cu aterizat în capitala britanică pe aeroportul Heathrow şi s-au îndreptat spre hotel, unde s-au bucurat de o binemeritată odihnă, menită să le încarce bateriile înainte de două zile de muncă.

Anca Maria Pănoiu

The first day of the journey to London, for the first itinerant exhibition: Childhood. Remains and Heritage. A tale told as if seen through the eyes of a child, with the adventures of the flight and how the three grown-up children went to the exhibition place the first day.

Unâ mumâ, doauâ măi / O bunică, două bunici

Cele două ramuri de aromâni diferite din care mă trag au purtat cauza tuturor diferenţierilor din casă- de credinţe, de obiceiuri, de limbă, de opinie. Mama e prueanâ (aromâncă pindeană, din Ano Poroia, Grecia) şi tata e yrâmâsteanu (aromân grămustean, după muntele Gramos din Grecia). Chiar şi bunicile mi-au fost despărţite pe criteriu de grai.
Din partea mamei, bunica se numeşte "mumă".Unâ mumâ, doauâ mumâńi.
Din partea lui tata, bunica se numeşte "mae". Unâ mae, doauâ măi.
Una din Tariverde, alta din Sinoe. 
Iată-le aici pe ambele, aduse împreună la botezul meu din Sinoe, Constanţa, 1989.

Bunicile copilăriei mele-căci atât le-am prins în viaţă, purtau în nume amintirea locurilor din care plecaseră fiecare, aerul dulce al lacului Poroiului şi mirosul pădurilor din jur, aerul sărat al Egeei aproape de Leftere, tumultul tăcut al drumurilor de munte cu oile, peregrinările fără sfârşit în căutarea unui "acasă", urcuşul spre nord şi aşezarea în Dobrogea.
Vida, Vangheliţa, două nume în care încape întreaga istorie recentă a aromânilor.

Georgiana Caratanascu Vlahbei


My parents are from different Aromanian branches. Everything in our home was divided by two, even the way I called my grandmothers. One was 'mae', the other 'mumâ'. Their names sum up all their roads in the Balkans in trying to find a home, all the hardships of their fleeding from Greece and their final settling in Dobruja. Here they are both, brought together by my baptism in the '89ies. 

Chipuri ale bunicii din copilărie - o nouă provocare!

Ce copilărie ar fi fără bunica?

Doar era mereu-mereu acolo, veghind cu anii ei anii noştri, arhetip de blândeţe şi duioşie, sursă fără contenire de poveşti şi basme. Însemnele ei cu care am crescut rămân în memoria noastră cel mai pregnant. O serie de obiecte ce-s doar ale ei:  croşeta, ochelarii, o serie de spaţii care îi sunt proprii: soba, la cuptor, în scaunul-leagăn, la căpătâi...Bunica-senină şi bunica-gânditoare, bunica-trebăluind şi bunica-aţipind în fotoliul ei mare, la foc.

Aşteptăm imagini şi chipuri ale celei care e nelipsită în universul copilăresc, imagini însoţite de gânduri şi poveşti despre momente de când eram mici, împreună cu ea.








Georgiana Caratanascu Vlahbei