Mingea de fotbal

Ca băiat „copilărit” în mare parte în spatele blocului bucureştean la începutul anilor `90, copilăria nu este legată atât de jucărie, cât de joc, mai ales de cel cu mingea. Jocul nu costa bani, pentru joc nu trebuia să te rogi de părinţi trei luni ca să adune bani să îţi cumpere de Crăciun o copie bleagă a vreunei figurine văzute pe Cartoon Network. Jocul era gratis (mingea de vinilin peticită, vulcanizată sau lipită nu costa aproape nimic), era al tuturor (nu trebuia împrumutat, schimbat şi nu risca să îţi fie furat) şi, cel mai important, era accesibil de dimineaţă până seara.

Fascinantă până în ziua de azi mi se pare incredibila creativitate pe care noi, copiii, o aveam în folosirea spaţiului neprietenos dintre blocuri pentru a ne juca şi a inventa jocuri noi. Practic, orice loc era bun pentru fotbal, la mălai, centrări, degajări, „douăşuna”, mămăliga, tenis cu piciorul, victoria, ciocolata şi multe altele; parcarea blocului (mult mai goală şi mai prietenoasă cu jocul copiilor din acest motiv), terenul viran dintre clădiri (un şantier pe care revoluţia l-a oprit la stadiul incipient) pe care driblam „fier-betoanele”, bucăţile de moloz şi alte rămăşiţe ale fostei lucrări, leagănele de fier sau bătătorul de covoare pe care îl revendicam la concurenţă cu gospodinele cartierului, toate erau folosite la potenţial maxim pentru ca noi să îi imităm pe Hagi, Popescu sau Petrescu. Iar când recuzita era ocupată de „ăia mari” sau gospodine nu avea nici o problemă să o creăm, trasând terenuri cu cretă din BCA, folosind ghiozdane pe post de porţi sau pietre pentru a delimita spaţiile. Pe lângă obiecte, garderoba avea o imensă importanţă în acele momente; nu concepeam să ies la fotbal fără tricoul galben pe care era scris cu pixul „HAGI 10”. Tricoul era aproape fetişizat şi, în mintea mea, mă făcea să arăt precum jucătorii divinizaţi văzuţi în `94 la televizor.

Fără prea multe jucării sau alte tipuri de jocuri, mare parte a copilăriei mele din zona Căii 13 Septembrie s-a învârtit în jurul acestui obiect-simbol: mingea de fotbal.

Andrei Mihail

The childhood in a neighborhood in the big city of Bucharest in the 1990s was marked by the games with the ball. All the neighborhood was transformed in a playground, where children played with the ball the classical game of football, but also all the other games (sometimes invented by themselves) that use a ball.