Copilării la borcan

Vă mai amintiți de Street Delivery? Forfota și veselia din strada Pictor Arthur Verona s-au dus de ceva vreme. Însă nouă ne-a rămas borcanul mov cu amintiri, în care trecătorii binevoitori ne-au lăsat bilețele cu amintirile lor din copilărie.

Jocuri preferate și regulile lor născocite, povești dragi, gusturi de demult care încă îți mai umblă pe papile, peripeții, jocuri devenite mai târziu meseriile celor care le jucau, animale de pripas, futișaguri de flori și de fructe, năzdrăvănii, chipuri întipărite în minte, jucării mai mult sau mai puțin obișnuite, vorbe de duh și de deochi, priveliști rămase pe retină... Rânduri scrise în fugă pe câte-un colț de masă, care amuză și îndulcesc la o primă lectură, dar care cutremură dacă te adâncești în ele, dacă în peticul de hârtie ruptă la repezeală vezi crâmpeiul de lume care se împotrivește trecerii timpului.

M-am întrebat dacă ar trebui să categorisesc în vreun fel bilețelele, să născocesc căprării nuanțate și ordonate. Au urmat o palmă peste frunte și o mustrare de sine: ce rost are să faci ordine în întâlnirile fericite?

Le mulțumim tuturor celor care au dat în mintea copiilor alături de noi!

·    „Un joc pe care-l iubeam foarte tare era Flori, fete sau băieți, pe care-l jucam în spatele blocului. Nu țineam neapărat să vorbesc despre fete, ci despre filme. Vader, Spiderman, Superman erau filmele la modă prin anii ’80-’85. În schimb, disprețuiam Elasticul.”

(Un băiat născut în 1970)

·         Jocul preferat: șotronul. Și când mama ne scotea o albie plină cu apă și ne bălăceam în voie.”

(Anonim )

·         „Tatăl meu, Marin, îmi cumpăra povești înregistrate pe discuri de vinilin. Cel mai mult îmi plăcea discul cu Aventurile lui Păcală. Ascultam poveștile până le memoram, iar când aveam oaspeți, tata mă punea să le „interpretez” povestea. Toți mă felicitau și eu eram foarte fericită.

(Anonimă)

·         „Am spart geamurile de la dormitor, strigând după mama. :D” (Anonim)

·         „Aveam o tricicletă care cam scârțâia când mă dădeam jos pe ea.” (Ioan)

·         „Îmi amintesc de plimbările prin via bunicului.” (Anonim)

·         „Eram copil de 3-4 anișori și mă jucam cu alți copii pe o coastă, la bunici. Așa îi spuneam noi dealului care era chiar în spatele casei bunicii – „pe coastă”.Mulți dintre prietenii meu erau cu animalele casei : vaci, capre, gâște, oi. A venit ca din senin o furtună care ne-a alungat rapid pe toți. Eu m-am trezit dusă la vale de un „pârâu” format spontan pe o cărare largă de atâta puhoi de ape. Alunecam prin apa plină de mâldeopotrivă copii și vite și animalele ne fereau cu grijă. În întâmpinarea noastră veneau bunicii grijulii. Pe mine m-a luat bunica în brațe, m-a liniștit și m-a ținut toată seara la căldură, lângă sobă”. (Anonimă)

·         „O zi de vară la Ivești cu familia. Am mâncat cireșe toată ziua, ne-am udat cu apă rece din fântână cu gălețile și am jucat Rațele și vânătorii. Toată familia a participat.” (Anonim)

·         „Când eram copil, jocul meu preferat era cu bățul. Putea fi orice : un pistol, o sabie, un toiag, o mătură magică pe care zburam. Mama îmi lua mereu jucării, dar eu am rămas fidel bățului.”

(Anonim)

·         Am primit și o rețetă de prăjitură… J

Chec simplu:

                3-4 ouă

                1 cană de zahăr

                ½ cană de ulei

                1 cană de lapte

                2 căni de făină

                1 praf de copt

                esențe (rom, vanilie)

Spor la frământat!

·         Cineva ne-a explicat regulile jocului Castelul:

„Un teanc de pietre, 5-6, în formă de castel, trebuia dărâmat cu o minge. Se juca pe 2 echipe. Câștiga cine dărâma primul tot castelul. Un fel de bowling de stradă.”

(Anonim)

·         „Una dintre cele mai frumoase amintiri: mergeam la țară, la bunica, și dormeam 4-6 nepoți cu ea în cameră. Înainte să ne culcăm, făceam rugăciunea…”  (Anonim)

·         „Când aveam 7 ani, am luat o pisică din spatele blocului cât ai mei erau la muncă. Am ținut-o în casă ore bune și când mi-am văzut mama (pe geam) venind de la muncă, mi-am aruncat pisica pe balcon. Câteva ore mai târziu am auzit pisica tânguindu-se într-un copac, de dorul meu. Din fericire, stăteam la etajul 1. Acum am două pisici și plănuiesc o carieră de medic veterinar.” (Anonim)

·         „Probabil caracteristic multor copilării de fete sub 7 ani din anii ’90, șotronul a fost jocul cel mai jucat al perioadei – stăteam zi-lumină adunați în jurul parcării, cu cretă și pietricele și țopăiam cât ne țineau picioarele. Pe șotroane mai mici, mai mari, mai strâmbe sau corespunzătoare, ne-am consumat energia ore întregi sub copacii scării și ne-am bucurat sincer acolo. Și încă ținem minte cum era! Și ne e dor!” (Anonim)

·         „Amintirile preferate din copilărie sunt vacanțele la bunici și ploile de vară pe ulițele încinse ale satului.” (Anonim)

·         „Șotronul, elasticul, coarda, volei, fotbal, X și 0… Table și șah (în adolescență) jucam cu un unchi care avea vreo 60 de ani și căruia îi lipsea un picior. Îl pierduse într-un accident în mină. Era orfan din Basarabia și fusese copil de trupă. Îl chema Preda. A murit de vreo 10 ani. El m-a învățat să citesc. Nu avea copii. Soția lui pierduse gemenii înainte să îi nască. Ne dădea mereu dulciuri. Când voia să jucăm table, ne întreba dacă vrem să jucăm „șase-șase” : Facem un șase-șase? Jucam ore întregi.”

(Anonim)

·         Un alt joc preferat: Servitul cafelei – făcută din cacao, apă și zahăr, savurată în serviciul de cafea albastru, din plastic.” (Ana)

·         „Îmi plăcea mult în corcoduși și pe câmpia din spatele casei, cu cățelul teleleu și foaie verde…”

(Anonim)

·         „Când eram mic, mâncam caise verzi și corcodușe.” (Anonim)

·         „Am mers la casa unor prieteni de la Corbu… și eram foarte impresionată de măgarul lor (nu mai văzusem niciodată unul). În cele 6 zile i-am dus apă și tot ce găseam în casă de mâncare, vorbindu-i, adresându-i-mă cu „Doamna Măgăreață”… (Anonimă)

·         Vorbe de deochi de la bunica:

(Seara) „Bună dimineața, ulciorule! Așa cum nu-i acum dimineață, așa să nu ajungi tu până dimineață !”

(Dimineața) „Bună seara, ulciorule! Așa cum nu e acum seară, așa să nu ajungi tu până seara !”

(Anonim)

·         „Desenam cu bățul pe nisip drumuri și jucam leapșa pe aceste drumuri, alergându-mă cu alți copii.”

(Anonim)

·         Despre jocurile copilăriei: „Existau sticluțe cu medicamente (penicilină, ser), pe care le umpleam cu apă colorată din hârtie creponată, cu o diversitate de culori. Apoi desenam bani de 1 leu, 3 lei, 25 lei, 50 lei, 100 lei pe care-i ofeream copiilor din grup, contra cărora eu le ofeream câte o sticluță cu un anumit preț, reprezentând sortimente de lichior, rom, vin etc. Continuam jocul până când ne plictiseam. După ce am terminat opt clase, domeniul meu de activitate a fost comerțul, mai întâi ca bucătar, apoi afacerea proprie (alimentație publică și magazin alimentar).” (Anonim)

·         „Coarda – coarda grea, de sfoară, cu mâner de lemn. Coarda de sărit e azi din plastic: prea ușoară, se crapă la soare, uneori are contur pe mâner, dar ce folos…” (Anonim)

·         „MARE. MAMAIA SAT. PLAJĂ GOALĂ, NICIO VILĂ. PĂREA ENORM. ANII ’80 – DEMOLAREA SATULUI. ANII ’90 – RECONSTRUCȚIE.” (Anonim)

·         „Căsuțe din castane pentru păpuși mici cât un deget.” (Anonim)

·         „Și acum îmi amintesc cu plăcere de verile petrecute la țară, când cireșele erau coapte și roșiiși caisele parfumate, când mergeam toți copiii de pe uliță și ne cățăram în copaci pentru a aduna prada dulce…” (Anonim)

·         „Câmpul pe care jucam Baba oarba, scăldatul și prinsul peștilor la râu, mersul la strâns de fân, tăvălitul în fân…” (Anonim)

·         „Construiam căsuțe din cărămizi.” (Anonim)

·         „Când eram mică, mă urcam cu frații mei pe dulap și săream pe pat. Partea frumoasă nu era săritura, partea frumoasă era că niciunul nu recunoștea că a rupt patul și nimeni nu era pedepsit.”

(Anonimă)

·         „Când eram mica mă jucam de-a profesoara cu ceilalți colegi de clasă, atunci când învățătoarea nu venea la timp. Întâmplător (sau poate nu) acum chiar am devenit profesoară (dar eu mereu ajung la timp la ore).” (Mihaela)

·         „Uitatul cu mama în cartea de bucate în căutarea unui „ceva dulce” și visatul cu ochii deschiși.” (Irina)

·         „Cățăratul în copaci, lenevitul pe iarbă în plină vară…” (Anonim)

·         „Joaca de-a elevii și profa (!) tovarășa învățătoare, alergatul prin șanțuri, furatul florilor și al fructelor.” (Anonim)

·         „Când am mers în tabără cu clasa prima oară. Am râs non-stop și nu am dormit deloc.” (Nora)

·         „Când eram mic făceam figurine de lut și le ardeam în sobă.” (Anonim)

·     „Cele mai frumoase vacanțe de vară au fost când, la bunici, croiam cele mai moderne haine păpușilor. Dar, din păcate, în prezent nu mai găsesc timp…” (Anonim)

·         „Eu și fratele meu, Doru, prăjeam gogoșile în tigaie. Mama era cea care frământa coca și o punea să crească într-un lighean galben. Când creștea, eu modelam gogoșile (întindeam coca și foloseam un pahar ca să decupez gogoșile); fratele meu le prăjea. Apoi eu le pudram cu sare. Când se răceau puțin, începeam să le mâncăm. Și prăjeam mai departe. Aveam 12-13 ani – fratele meu cu un an mai puțin.” (Anonim)

·         „Leagănul din lemn din curtea bunicilor, de sub vișin.” (Anonim)

Anca-Maria Pănoiu

Do you remember Street Delivery? True, it’s been a while since then… Still, we are left with the purple jar in which people passing by dropped some of their childhood memories, quickly written on small pieces of paper. Tastes, images, people, games, toys, faces, smells of people not knowing one another, all ended up in the same magic jar.

Amintiri jucăușe la Street Delivery

În weekend-ul 15-17 iunie, bucureștenii s-au putut bucura de cel mai mare festival de artă stradală din România: Street Delivery, ediția 2012. Firește, MȚR a strigat „Prezent!”. Pe strada Pictor Arthur Verona – forfotă colorată și veselie generală! Standul MȚR, dedicat în acest an Proiectului Copilăria. Rămășițe și patrimoniu, se potrivea de minune în peisaj. Acolo, cei mai copilăroși voluntari au pregătit jocuri peste jocuri, cu care i-au îmbiat pe trecători: ȚOMAPAN, Melcul, Țintar, Avioane, ateliere de  lână și păpuși din linguri de lemn, basme năzdrăvane și câte și mai câte!

Atât pe trecătorii rămași să se joace cu noi, cât și pe cei mai grăbiți, i-am rugat să ne scrie jocuri preferate din copilărie și amintiri, pe care le-au pus apoi în două borcane... fermecate, care acum păstrează, pe bilete de hârtie însemnate pe fugă, amintiri de preț ale unor oameni răspândiți pretutindeni în oraș, care nici măcar nu se cunosc între ei. Firește, cei care au binevoit să ne împărtășească din gândurile lor au fost răsplătiți cu cărți poștale și stickere ale proiectului Muzeul Copilăriei. Cititorilor blogului le prezentăm un... top al celor mai jucate dintre jocurile găsite în borcanele fermecate. Poate vă vor stârni amintiri...

I.                    Cu majoritate covârșitoare de amintiri duioase, pe primul loc în borcanul cu jocuri a fost Șotronul, cu 17 bilețele. Cretă albă hârjâită pe striațiile asfaltului. Pietricica: pică sau nu pică în căsuță? Bufnituri cadențate, zdrobiri discrete de tălpi mici pe caldarâm.

II.                  Îl urmează îndeaproape De-a v-ați ascunselea, care în Oltenia se mai cheamă și Pitulușu, ceea ce ne-a înduioșat peste poate – 16 amintiri la borcan.

III.                Al treilea în top este Elasticul, amintit în bilețele de 15 ori. „Ia-nuarie, Fe-bruarie, Martie, A-prilie...” Parc-așa era, nu? Ah, ce emoții să nu mă împiedic și să nu iau o gură de asfalt când țineau elasticul la brâu...! Iar Alexandra, fata șefului de scară de la 4, era subțire ca o trestie și sprintenă ca o zvârlugă!

IV.                Țară, țară, vrem ostași! a fost amintit de 12 ori, iar o doamnă a ținut să ne precizeze că era foarte popular în copilăria dumneaei, prin anii ’50-’60. Să fi fost încă războiul proaspăt în mentalul colectiv și asta să fi avut înrâurire până și asupra jocurilor copiilor?

V.                  Un alt joc îndelung jucat este Frunza, cu 8 numiri. La fel și coarda, care-mi dădea emoții de fiecare dată când se schimba sensul de rotire. Cu 7 amintiri vine strâns din urmă ȚOMAPAN (ah, ce-l mai jucam prin ore!), iar cu câte 6 voturi vin Castel, Baba oarba, Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți.

VI.                5 bilețele ne-au amintit de Rațele și vânătorii, câte 4 de Țările și de Nu te supăra, frate!, iar câte 3 mărturii au stat în borcanul nostru fermecat pentru Șah, Leapșa, Capră nouă/Lapte gros, 1, 2, 3, la perete stai! (ce ne mai schimonoseam!), Moara/Țintarul și Țurca.

VII.              Mai rar amintite, cu câte 1-2 bilețele, dar nu mai puțin de preț din această pricină, au fost: Tenis, De-a podaru’ (pesemne un joc inventat de copiii care locuiau pe lângă vreo apă curgătoare...), Încetul cu încetul se fabrică oțetul, Spectacolele din spatele blocului (probabil născociri ale unor mici și în devenire stele...), Hoții și vardiștii, Podul de piatră, Mima, Avioanele, Perețică (în spatele blocului, cu mingea la perete), Cocoțatul în corcoduși și pe bara de covoare, Maroco, Doctor „Au!”(Bâza), „De-a Nadia Comăneci” (cine copilărea prin ’64?), 7 pietre, Piticot, Statuia, Mațele-ncurcate, Ferăstrăul, Cornete, Melcul, „Fotbal cu nasturi”, The Sims 3 (cyber-copilăria!!!), Fazan, „Jocul de-a cântatul la orice instrument”, Omul negru, Adevăr sau provocare, Batista împarfumată, Ursul doarme și visează, Cititul poveștilor, Pictura, Oina, De-a războiul, Nunta păpușilor, „Joc cu bucătărie improvizată din capace vechi”, Capital, Fotbal, Pișca, Căldărușa, „Să cos hăinuțe pentru păpuși”, „NFS și The Run” (din nou... cyber!), Sus-jos, Bunul gospodar, Volei, X și 0 (alt demon care mânca precum o termită sfârșitul caietului de matematică!!!), Table, „La bunica-n frigider” (oare ce s-o fi găsit pe-acolo...?) și „Bunicul stă pe prispă” (cu barba albă-colilie? cu bărbia sprijinită în toiag? cu fruntea gânditoare și ochii pierduți în zare? murmurând cuvinte vechi, neînțelese?).

Bănuiați că există atâtea jocuri? Noi am fost surprinși de cât de multe par aduse laolaltă. Și totuși, cele mai multe ne par atât de cunoscute! Parcă încă le simțim gustul...

Am găsit, în același borcan, și un joc cât se poate de... inedit: „Jocul meu preferat era alături de sora mea geamănă, cu cei 16 prieteni imaginari”... Știam parcă și-un cântec: „Am un piii-tic, și-l vreau fericit...” Dar cu asta deja intrăm pe tărâmul confesiunilor, iar pentru ele am avut un borcan separat. Îl vom desface și pe blog, într-una din zilele următoare.

Vă așteptăm cu duioșie și copilăreală!

At Street Delivery, a Romanian festival of outdoor art held in Bucharest between 15-17 of June, the National Museum of the Romanian Peasant had its strong contribution, by promoting its dear project - Childhood. Remains and Heritage. The volunteers prepared lots of games to play with the people passing by and encouraged those who wanted to leave a note with memories of their childhood and their favourite games as children. These were left in two jars, which became really magic due to their content. We opened them and we are giving you proof of those testimonials by means of a top of the most played, but also of the most... uncanny games.

Scoala in Popesti-Leordeni. Amintiri

Am amintiri foarte frumoase legate de anii de şcoală. Până în clasa a-VIII-a, în vara lui 1989, am frecventat şcoala cu clasele I-X nr.101 din comuna Popeşti-Leordeni, Sectorul Agricol Ilfov, actualmente oraşul Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, şcoală care se afla la cinci minute de mers pe jos de casa noastră.

Îmi amintesc că în prima zi de şcoală, 15 septembrie 1981, am primit abecedar nou şi o crizantemă mare mov, pe care am dăruit-o mamei care în acea zi împlinea 27 de ani. De fapt i-am dăruit doar corola florii, între timp coada se rupsese. Tot în prima zi am aşteptat să vină mama să mă ia de la şcoală pentru că nu cunoşteam drumul înapoi !

În anii următori festivitatea de deschidere a anului şcolar a fost urmată de două săptămâni până la o lună de practică agricolă. La fel se întâmpla înainte de finalul anului şcolar în iunie. Eram urcaţi în nişte camioane şi duşi la fermele din jurul comunei unde, în funcţie de anotimp, depănuşam porumb, culegeam roşii, mazăre, fasole verde, cireşe sau piersici, adunam spice de grâu rămase pe tarla în urma secerişului. Nu ne plăcea să mergem la câmp dar călătoria cu camionul semăna cu o excursie  şi adesea pe drum cântam.

Manualele şcolare erau puţine şi se transmiteau de la un an la altul. Manuale noi primeau doar premianţii clasei. În septembrie îmi plăcea să mă duc cu mama să cumpărăm rechizite. Pentru asta veneam în Bucureşti. Coperţile caietelor şi cărţilor le confecţionam din hârtie albastră. Mama m-a învăţat cum se face şi folosesc aceeaşi tehnică şi azi, atunci când nu vreau ca în metrou cei din jur să vadă ce citesc. 

şcoala avea un cor în care am cântat începând din clasa a-V-a. Era format numai din fete, vreo 80 la număr, pentru că băieţii aveau vocea în schimbare, spunea profesoara de muzică care conducea corul. Mergeam cu corul la Cântarea României, faza pe judeţ unde ne clasam mereu pe locul 3. Cântam prelucrări de folclor, piese corale foarte dificile pe trei voci, pentru că doamnei de muzică nu-i plăceau cântele patriotice; atunci nu înţelegeam de ce. La ore doamna ne punea la pick-up discuri cu arii din opere. Ascultam vrăjiţi. La Ateneu şi la Sala Radio am mers abia după terminarea facultăţii în 1998.

Puţinii bani de buzunar pe care-i primeam de la părinţi îi păstram ca să-mi cumpăr cărţi. În Popeşti exista o librărie în centru, într-o baracă mare din placaje. Cărţile erau aşezate pe jos, în stive, în pachete nedesfăcute, pentru că nu existau destule rafturi. Îmi amintesc de seria Biblioteca pentru toţi şi de cărţile lui Jules Verne, pe care obişnuiam să le citesc cu voce tare fraţilor mei mai mici. Favorita noastră era Copii Căpitanului Grant, pe care le-am citit-o de vreo patru ori şi am reluat nenumărate pasaje, mai ales cele în care apărea savantul Paganel.

Periodic la şcoala noastră soseau inspecţii. La una dintre ele, la ora de limba şi literatura română, am recitat o parte din Scrisoarea a III-a de Eminescu, iar tema primită a fost un desen care să ilustreze poezia Limba noastră. Eu am desenat o cobză pe un ştergar ţărănesc pentru care am primit felicitări de la inspectori. Cred că am făcut un comentariu legat de muzica interioară a limbii, prea elevat pentru un  copil de clasa a VI-a, probabil învăţat de undeva.

În Popeşti exista un cămin cultural în care funcţiona un cinematograf de provincie cu sunetul spart. Duminica, copii de pe strada mea (Zorilor) şi de pe cea învecinată (Porumbacu) ocupam un rând întreg. Am vizionat acolo multe filme. Preferatele noastre erau cele cu Luis de Funes din seria Jandarmul. Am văzut şi filme româneşti la modă în anii 80, filmele cu haiduci şi cele din seria Brigada Diverse. Înainte de a intra la film, parcă biletul costa 3 lei, ne cumpăram îngheţată la cornet de la cofetăria care se afla în centru, pe un colţ. A fost demolată în 1989, acum pe locul ei este o parcare. Dacă nu se întâmpla Decembrie 1989 poate că toată comuna ar fi fost distrusă. Printre victimele demolării se numără o livadă de cireşi care se afla la intrarea în oraş.

Tot la căminul cultural se oraganizau serbări şi concerte. La una dintre acestea am cântat cu corul şcolii şi am recitat o poezie, care începea aşa: „Cu lacrimi ţi-aş scrie/ Iubita mea ţară/ Un cântec făcut/ Dintr-un lut absolut”. Cred că era o poezie din manual. Era prima oară când vorbeam la microfon aşa că după „Cu lacrimi” m-am oprit speriată de propria mea voce pe care o auzeam în difuzoare. Sala era plină şi toţi se uitau la mine. Eu am căutat-o în public pe doamna de română, am văzut că zâmbea aşa că am continuat. Mă temeam că se va supăra pentru ezitarea mea, dar n-a fost aşa. O iubeam foarte mult. 

Doamna de română a fost şi prima mea dezamăgire. Participasem la olimpiada de limba română pe judeţ şi obţinusem nota 9, cu care mă calificam pentru faza următoare. Primisem cea mai mare notă şi eram singura care mergea mai departe pentru originalitatea lucrării, pentru că scrisesem o poezie. Doamna de română m-a chemat în biroul său şi mi-a spus că nu este bine să ne prezentăm la concurs pentru că nivelul este foarte ridicat şi că este mai bine să nu ne ducem. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile.

Am făcut parte şi din echipa care a mers la concursul Sanitarii pricepuţi. Îmi amintesc de un concurs care s-a ţinut pe platourile cinematografice de la Buftea. Era prima oară când călătoream cu trenul fără părinţi. Parcă acolo am primit tot locul 3. Diploma a fost afişată pe culoarul şcolii. Tot pe culoarul şcolii se organiza periodic o expoziţie cu desenele elevilor. Eram foarte mândră ori de câte ori unul dintre desenele mele era expus. În pauze ne uitam la lucrări şi le comentam între noi. În colţul din dreapta jos, pe o etichetă, apărea numele autorului şi clasa.

În vara lui 1989 am susţinut examenul de treaptă la Liceul Economic nr.3 din Bucureşti şi am lăsat în urmă şcoala 101. Nu înţelegeam atunci că las în urmă mai mult decât o şcoală, că las în urmă copilăria. Am revenit mai târziu, când aveam deja 18 ani şi mă pregăteam să merg la universitate, şi-mi aduc aminte că şcoala mi s-a părut mică, mică, tristă şi dărăpănată, cu pereţii scorojiţi şi vopseaua veche. Deşi este foarte aproape de casa părinţilor mei, n-am mai fost pe acolo de foarte mulţi ani. şi şcoala şi copilăria mea au rămas în urmă.

Mariana Radu

Remembering the first days in school in a village (now a small city) close to Bucharest, in the '80s. The first day, and not only: how the books were at the time, how the final day in school was, how the teaching was, what was going on in the school (drawing exhibitions, going to work the fields, contest between schools...).

When, returning after I was 18 already, the same school seemd small, old, unattended... I never got back, so my childhood remained back in time.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 4-a

A patra zi

Până şi copilăria are nevoie de retuşuri. Mai ales atunci când eşti om mare şi o reconstruieşti după regulile jocului. Când şi liniile strâmbe sunt strâmbe cu un motiv anume, nu pur şi simplu... În mica lume de pâslă şi mucava se fac ultimele aşezări, ultimele schimbări, în timp ce tovarăşii de joacă de la ICR cară pe uşa din dos platouri întinse, cu mormane de prăjituri cocoşate de cremă roză.

La ora prânzului ajung oaspeţii. Nu mulţi la număr, dar cu multă încântare. Mirare. Minunare. Priveliştea stârneşte vervă, râsete, poveşti, amintiri împărtăşite. Iar noi avem împăcarea că toată munca din ajun nu a fost de pomană, ci dimpotrivă. Timp de o lună încheiată, rămăşiţe de copilărie înseilate cu simţ şi dăruire vor rămâne într-o casă mare şi albă din Londra, ca să-i bucure pe toţi cei ce ascultându-i chemarea, îi vor călca pragul. Apoi vor pleca mai departe...

Pe-nţelesul oamenilor mari: Ziua de 2 iunie a fost rezervată vernisajului expoziţiei, începând cu orele 13:00. Apropiaţii ICR-ului s-au prezentat la eveniment, iar reacţiile au fost deosebit de pozitive. Expoziţia va rămâne montată în Londra până pe 30 iunie, aşteptându-şi vizitatorii.

Anca Maria Pănoiu

The forth day, on the 2nd of June, the exhibition opened. Not many people present, but verz curious and interested of what was presented there: the small world of childhood.

Hai-hui prin Londra. Ziua a 3-a

A treia zi

Cât fac un ursuleţ de pâslă plus două păpuşi în ie, cămeşă, fotă şi iţari? Cât fac un cărucior de păpuşă înmulţit cu un cărucior de copil? Dar niscai trepte roşii de mucava, împărţite la trecerea prin timp, cât fac? Câte amintiri încap într-un cufăr încrustat? Câte vise vechi se păstrează sub aripile ciobite ale unei păsări de lut, plămădită stângaci în mânuţe de copil? Câte fire de borangic se întreţes într-un scutec imaculat? Câte jucării de cauciuc, fabricate în serie odinioară, încap în amintirea unui copil care a fost odată şi care acum are propriii lui copii? Câte spiţe are o bicicletă de jucărie şi de câte ori i se învârt roţile într-o copilărie julită pe asfalt? De câte ori se leagănă o covată atârnătoare în care gângureşte un prunc înfăşat? Ce distanţă poate să parcurgă o maşinuţă de tablă, condusă de un şofer fără cap, cât un deget de înalt?

Ce contează?! Copilăria nu se măsoară nici în cifre, nici în rezultate, nici în ecuaţii. Ci în clipe care trec, în ani repede-zburători, în frânturi de amintire atârnate cu cleşti pe o sfoară de rufe. Se măsoară în jocuri, în zaruri şi în baloane de săpun care se sparg când ajung pe pământ, sau când vrei să le prinzi, ferecându-le în căuşul palmei. Se oglindeşte în fotografii mai noi şi mai vechi - unele făcute acum vreo sută şi ceva de ani cu aparate mari şi încete, altele imortalizate în timpul mai nou-inventatelor ecografii. Se oglindeşte în ochii de păpuşă, râzători şi ficşi, în chiţăitul jucăriilor de cauciuc, în dantelăria imaculată a hăinuţelor de la botez, în cărţi de poveşti roase şi însemnate pe prima pagină de bunici drăgăstoşi, în dâre trase cu pixul pe boticul unor figurine de cauciuc în timpul cine-ştie-cărui elan creator. Mai ţineţi minte cum era culcuşul din pântecul mamei? Sau ce gust aveau tetina, suzeta? Ce aţi ales de pe tăviţa cu obiecte prezicătoare când v-au tăiat moţul? Atingerea catifelată a ursuleţului de pluş tocit de-atâta strâns în braţe? Zgomotul făcut de cretă pe striaţiile asfaltului, sau de paşii mici care săreau Şotronul?

Copilăria se măsoară în trepte, până când nu mai e...

(P.S.: Şi oboseala în paşi împleticiţi până în staţia unde aştepţi autobuzul de noapte, care nici roşu nu mai pare de somn ce-ţi este...)

Pe-nţelesul oamenilor mari: În a doua zi de şedere la Londra, curatorii, ajutați de voluntară, au montat expoziția conform unui concept minuțios, elaborat încă din țară. Și-au propus să îmbine ritmic obiecte semnificative pentru copilărie, cu încărcătură simbolică, într-o încercare de restaurare a perioadei ingenue, de aducere a ei în prezent prin stârnirea fluxului memoriei. Munca a constat în foarte mult bricolaj şi într-o atenție deosebită la detaliu, fiind definitivată în mai bine de 15 ore... Rezultatul a fost un itinerariu pe cât ce copilăresc şi ludic în aparență, pe atât de matur şi elaborat în concepţia artistică...

Anca Maria Pănoiu

The third day: how to measure the childhood? How many memories get inside a bag? How many threads are in a dyper? How long can a toy car go? How do you measure childhood? There is not possible to measure it in equations, in games or soap baloons. You can see it in old photos, in memories, in the eyes of a doll...

This day was ment to set up the exhibition, to prepare it for the visitors. And it ment 15 hours of work.

Hai-hui prin Londra. O privire copilaroasa II

A doua zi. 

S-au trezit de cu bună dimineaţă. Au pus niţel copilăria la cale, deasupra cafelelor cu lapte, apoi s-au suit într-unul dintre autobuzele roşii, cu două etaje. De sus, Londra se vedea  ca la cinematograf, iar crengile copacilor care mărgineau strada îngustă păreau să intre prin geamul din faţă. Autobuzul, care era probabil una dintre cutiile de bomboane din vitrine, scăpată din magazin şi însufleţită peste noapte, i-a dus la destinaţie: o casă veche, mare şi albă. Cândva, fusese a unui rege. Acum era sediul Institutului Cultural Român din Londra. Tovarăşii de joacă şi copilăreală îi aşteptau. Zâmbitori, binevoitori, prietenoşi. Au stat de vorbă vreme îndelungată – şi parcă limba română e mai bună la gust atunci când de pe străzi culegi numai frânturi de cuvinte străine! Apoi s-au pus pe despachetat.

N-ai zice, dar copilăria e tare grea. Abia a încăput în cele două cufere mari de lemn şi în câteva geamantane vechi, din cele cu cataramă, care se cară şi nu se târăsc pe rotile. Şi încă înghesuită! Învelită în hârtii moi şi în pungi cu pernuţe de aer, dintr-acelea de să le tot spargi şi să nu te saturi – căci amintirile, fărâmele de trecut, poveştile şi mărturiile sunt fragile şi trebuie păstrate cu grijă. E de-ajuns să le zdruncini niţel, fie şi din greşeală – şi paf! – s-au făcut fărâme. Sau abur, sau fum, sau nisip care îţi scapă printre degete neîncotro şi nu ştii de unde să-l mai aduni. De-aia copilăria trebuie ocrotită – de prea multe atingeri care o tocesc, de zdruncinături şi, mai ales, de timpul care trece şi apasă. Fie şi în pungi de plastic. Bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă, copilăria a fost scoasă, dezvelită şi aşezată cu grijă. Deocamdată, într-un depozit. Pentru că spaţiul care avea să o găzduiască pentru o lună, preschimbându-se într-un tărâm de pâslă şi acadea, era destinat în acea seară oamenilor mari... Bucăţi de copilărie uitate prin unghere nu ar fi dat bine. Aşa că cei trei, sfârşind cu despachetatul, au plecat la plimbare, urmând să se întoarcă în ziua următoare.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Prima zi plină în Londra a fost destinată tatonărilor, pregătirilor pentru expoziţie. Cei trei s-au deplasat la sediul Institutului Cultural Român, ICR, partener în cadrul proiectului. Acolo au făcut cunoştință cu personalul Institutului, extrem de afabil, și au purtat lungi discuţii cu directorul. Cum în seara aceea sala Brâncuşi era rezervată unui alt eveniment al instituţiei, construirea propriu-zisă a expoziţiei a fost amânată pentu ziua următoare, curatorii şi voluntara rezumându-se la despachetat. În puținele ore rămase, cei trei s-au bucurat de privelişti fugitive şi cam înnorate ale capitalei britanice. 

Anca Maria Pănoiu

The second day of the expedition for the itinerant exhibition in the first location, London, was occupied with unpacking the childhood sent through the post. The next day was destined to prepare and set place of the exhibition.

 

Hai-hui prin Londra. O privire copilăroasă

Prima zi


Am să vă spun o poveste. Una despre trei copii mari care au luat pruncia în spinare şi au pornit cu ea peste mări şi ţări, ca să le-o amintească şi celor de departe... Să purcedem, dar.

          
 Întâi şi întâi, cei trei au demontat copilăria bucăţică cu bucăţică şi au aşezat-o, cu grijă, în cutii. Da, da, în cutii – căci acolo se păstrează amintirile. Și visele, şi dorinţele, până când se coc şi sunt gata să zboare. În cutii de lemn mari, greoaie, mirosind iute a nuc, a vechi şi puţin prăfuite de atâta nostalgie şi aducere-aminte... Pe urmă au încredinţat cutiile cu povara copilăroasă păsărilor şi câtorva licurici, ca să le ducă departe... Apoi au pornit şi ei pe urmele lor. Au zburat pe aripile unui vultur de fier tot spre apus. Au plutit printre nori – nişte vălătuci de vată din zahăr în bâlciul lui Dumnezeu (unde Soarele este o ENORMĂ acadea cu miere!!!). Cerul arăta precum faianța din bucătărie atunci când ne-apucăm să facem torturi pe furiş: împroşcat cu mormane de frişcă.

            
Au zburat mult, mult, până într-o ţară îndepărtată care se găseşte la întretăierea unor mări învolburate şi-a unor aprige vântoase. De fapt este o insulă mare, mare. Aici, oamenii sunt roşcovani şi au pistrui, vorbesc engleză şi se plimbă toată ziua cu nişte autobuze roşii. Tot roşii sunt şi nişte cutii mari cât un stat de om, care se găsesc din loc în loc pe stradă – seamănă cu nişte puşculițe şi scrie pe ele „TELEPHONE”. Iar străzile sunt înguste, mărginite de clădiri înalte, înzorzonate cu piatră dăltuită în fel şi chip. Mai peste tot sunt vitrine sclipitoare, colorate şi felurite ca nişte cutii străvezii cu zaharicale. Străzile sunt pline de oameni care mişună grăbiţi încoace şi încolo – sunt atât de mulţi, încât atunci când nu mai încap, coboară prin nişte găuri şi merg pe sub pământ, unde au o grămadă de trenuri lungi şi zgomotoase, care vâjâie tot timpul prin tunele întunecate şi întortocheate. Pe deasupra lor sunt turnuri, castele şi o sumedenie de poduri peste o gârlă mare, şerpuitoare, pe care plutesc bărci din care nişte oameni mici îţi fac cu mâna. E plin de pomi, de flori, de iarbă şi chiar de veveriţe gri, cu cozi stufoase, încât pe alocuri, oraşul ăsta mare arată ca o grădină. O grădină în care oamenii se plimbă, aleargă, merg cu bicicleta, stau pe iarbă, râd şi vorbesc. Oameni de toate culorile – albi, roşcaţi, bruni şi gălbui, cu ochi rotunzi sau atât de alungiţi, încât te miri cum de văd pe unde să meargă prin asemenea crăpături. Oameni feluriţi, de la care ţi-e dat să auzi toate limbile pământului...

           
Când s-au văzut coborâţi dintre nori, cei trei copii mari au pornit în căutarea hotelului. Au rătăcit puţin pe străzile întortocheate, albe, cu lespezi de piatră pe jos, maşini negre și muşcate la ferestre... Însă puţin câte puţin, ajutaţi de nişte desene mari, împăturite, care se cheamă hărţi, au ajuns acolo unde erau aşteptaţi. Seara se aşternea încet peste străzile răcoroase, puţin plouate şi peste parcul de aproape. Acadeaua de miere pâlpâia din ce în ce mai slab, iar Moş Ene dădea târcoale. I-au dat ascultare, căci urmau două zile grele de muncă.

Pe-nţelesul oamenilor mari: Lila Passima şi Cosmin Manolache, curatori ai Muzeului Național al Ţăranului Român, însoţiţi de voluntara Anca-Maria Pănoiu, s-au deplasat la Londra, la sediul ICR, pentru a monta expoziția itinerantă din cadrul proiectului european „Copilăria. Rămăşiţe și patrimoniu” în primul dintre cele şapte oraşe europene incluse în program. După trei ore de zbor în condiții normale, cu uşoare turbulențe datorate condițiilor meteorologice, cu aterizat în capitala britanică pe aeroportul Heathrow şi s-au îndreptat spre hotel, unde s-au bucurat de o binemeritată odihnă, menită să le încarce bateriile înainte de două zile de muncă.

Anca Maria Pănoiu

The first day of the journey to London, for the first itinerant exhibition: Childhood. Remains and Heritage. A tale told as if seen through the eyes of a child, with the adventures of the flight and how the three grown-up children went to the exhibition place the first day.

Prima sărbătoare - Cei 40 de Sfinţi

Prima sărbătoare pe care mi-o amintesc este 9 martie 1971, Sărbătoarea celor 40 de Sfinţi. Aveam 6 ani, eram în clasa I şi după şcoală, după teme, petreceam timpul în bucătărie, mai mult încurcând-o decât ajutând-o pe bunica.
În ziua respectivă am avut treabă, nu glumă, ci la modul cel mai serios. Am împletit primii mei mucenici. Îmi amintesc ligheanul plin de aluat crescut, ştergarul de cânepă care coperea ligheanul, sucitorul, planşeta mare, de lucru, din lemn de tei.
Îmi amintesc clar cum luam bucăţi de aluat, le răsuceam cu palmele pe planşetă, să devină şnururi, le împleteam şi le închideam în formă de 8. Între timp, în lighean, aluatul creştea la loc şi părea că nu se mai termină niciodată.
Unul dintre mucenici i l-am dus Doamnei Învăţătoare, pentru că bunica mi-a spus că aşa este frumos, să îi împărţim.
Ce-am făcut noi acolo, chiar au fost 40 de mucenici. Mari, groşi, rumeniţi, însiropaţi, unşi cu miere şi tăvăliţi prin miez de nucă.
Bunica m-a învăţat că trebuie să fac împletitura fină şi deasă; locul de îmbinare să nu se vadă, să fie acoperit. Bucla de sus să fie uşor mai mică decât cea de jos. 8-ul să fie clar, nici prea lunuieţ, nici prea turtit.
Să fie frumos, nu doar gustos.

Ioana Corduneanu

The first important celebration that I remember is on the 9th of March 1981, when I helped my grandmother to prepare the pretzels for the feast of St. 40 Martyrs. It was a lot of work, but there I learned how to prepare the pretzels, that have to be not only tasty, but also beautiful.

Ioana şi Ana

IOANA

Eram asteptată după jumătatea lui iunie, înainte de Sânziene.

"Dacă o să fie băiat, o să fie Ion" – zicea tata.

"Nu am voie să mă enervez" – răspundea mama ţi discuâia se oprea aici.

Dar eu m-am grăbit ţi m-am născut în ultima zi de mai şi toţi erau îngrijoraţi că o sa stau în incubator dacă o să am greutatea sub 2500g.

Tata aştepta la gard şi când mama a ieşit la geam, el a strigat:

"Cât are?"

"2800"

Fericit că am scăpat de incubator, tata a plecat la bere cu mătuşa mea, sora mamei – au uitat să mai întrebe dacă sunt fată sau băiat.

Ion s-a transformat în Ioana, iar eu sunt foarte mulţumită de numele meu.

Dacă aş fi fost băiat, mi-ar fi plăcut să mă cheme Ion.

ANA

Cu toate că ştiam că aştept o fetiţa, am aşteptat cu calm. Nu-mi imaginam cum ar fi să dau un nume cuiva pe care încă nu l-am cunoscut. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că este o "Ana", era foarte clar şi simplu. Numele nu i l-am dat eu, Ana a venit cu tot cu nume. Eu doar l-am "vazut" şi am îndeplinit o pură formalitate: l-am înregistrat în mod oficial. 

 

Ioana Corduneanu